Selectează o Pagină

Victor Tordăşianu

Victor Tordăşianu

EROARE: trebuie sa activati Cookie-urile pentru a vota.

Un binefăcător uitat.

Puţini sunt azi cei care ştiu cine a fost acest om, deşi una din străzile „oraşului de jos” din Sibiu îi poartă numele. Şi totuşi, în primele două decenii ale secolului al XX-lea, nu era locuitor al judeţului şi al oraşului Sibiu care să nu-l fi văzut sau cel puţin să nu fi auzit de el. Mai mult chiar: numele său era bine cunoscut şi în alte părţi, în rândul preoţilor şi învăţătorilor, al plugarilor şi meseriaşilor români de pe întreg pământul Transilvaniei, până în Banat şi Maramureş. Deşi Victor Tordăşianu n-a fost om de cultură „înaltă”, în înţelesul strict al cuvântului, nici autor de lucrări literare sau ştiinţifice, nici slujitor înduhovnicit al altarului, nu s-a numărat nici printre personalităţile proeminente din viaţa naţional-politică a românilor transilvăneni în condiţiile asupririi habsburgice, totuşi el trebuie să fie aşezat la loc de cinste, între oamenii de seamă ai Transilvaniei de dinainte de 1918, căci a fost un mare „binefăcător” al meseriaşilor, al ţăranilor, al văduvelor şi al orfanilor. O prezentare succintă a vieţii, dar mai ales a impresionantei sale activităţi sperăm că va contribui la conturarea chipului omului de bine şi patriotului luminat care a fost Victor Tordăşianu.

S-a născut în Ilia, comună situată pe valea inferioară a Mureşului, la aproximativ 20 km de Deva, la 6/18 martie 1860, în familia avocatului Amos Tordăşianu şi a soţiei sale Ecaterina, născută Lupşa. Tatăl său, născut prin 1820-1825 în Baia de Arieş, a făcut studii juridice la Cluj, isprăvite în 1846, fiind coleg cu Avram Iancu, Alexandru Pop (Papiu Ilarian), Neagoe (Nicolae) Popea, viitorul episcop de Caransebeş, şi alţi studenţi români. După terminarea studiilor, tânărul jurist şi-a făcut stagiul de „cancelist” (practicant) în Târgu-Mureş, pe lângă „Tabla regească”, suprema instanţă judecătorească a ţării, alături de alţi peste 30 de tineri români, unii colegi de studii de la Cluj, alţii din serii mai vechi sau absolvenţi ai altor facultăţi juridice, între care se numărau: Avram Iancu, Iacob Bologa, Ilie Măcelariu, Alexandru Papiu Ilarian, Florian Micaş ş.a., nume cunoscute fie în cursul evenimentelor anului 1848, fie în cadrul luptelor naţionale-politice româneşti de mai târziu.

În 1848/1849 a participat la toate acţiunile revoluţionare ale românilor transilvăneni. Astfel, a fost prezent la adunările tinerilor români ţinute în locuinţa lui Avram Iancu din Târgu-Mureş, în preajma izbucnirii revoluţiei. A participat apoi la Adunarea naţională de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj din 3/15 mai 1848, fiind ales în „deputăţia” care urma să prezinte Dietei transilvane revendicările poporului român. În iarna anilor 1848-1849, deci în timpul revoluţiei armate a românilor, era „tribun” în Baia de Arieş. În această calitate, îl informa pe Avram Iancu de mişcările trupelor nobilimii maghiare sau îi cerea ajutoare.

După înăbuşirea revoluţiei, Amos Tordăşianu a ajuns „jude” în Ilia şi „asesor la Tribunalul comitatens” (judeţean) din Deva. Acum a cunoscut pe fiica preotului ortodox Gheorghe Lupşa, Ecaterina (Cătălina, Catarina), născută prin 1834, cu care s-a căsătorit, probabil în 1854. Au avut patru copii: Valeria Iosefa (n. 1 aprilie 1855), Pompiliu (n. 15 octombrie 1856), Victor Emanuil (n. 6/18 martie 1860) şi Eugenia (n. 12 iulie 1862).

În anul 1863, românii din părţile Iliei şi Dobrei l-au ales în „adunarea comitatensă” a judeţului Hunedoara, formată din 80 de români şi 80 de maghiari. În această calitate, a apărat cu multă demnitate drepturile limbii române în faţa autorităţilor de atunci, lucru care, desigur, a produs nemulţumiri. Îndată după şedinţă, a fost invitat la masă de prefectul judeţului, Francisc Nopcea, dar în drum spre Ilia a murit în trăsură, se pare otrăvit cu ocazia prânzului. Era în 2/14 aprilie 1863. Soţia, Ecaterina, rămasă văduvă, fără resurse materiale, s-a străduit totuşi să dea o educaţie corespunzătoare celor patru copii orfani.

Victor a făcut şcoala primară în Ilia, iar între anii 1872 și 1880 a urmat cursurile „Gimnaziului de stat” din Alba Iulia, susţinându-şi examenul de maturitate (matura) la 25 iulie 1880. Între anii 1880 și 1883 a urmat cursurile Institutului teologic din Sibiu, având ca profesori pe Ioan Hannia, Ioan Popescu, Simion Popescu, Dimitrie Cunţan, Daniil Popovici-Barcianu şi Dimitrie Comşa, memorandiştii de mai târziu, cărora Victor Tordăşianu le va deveni colaborator apropiat.

În cei trei ani de studenţie a activat în Societatea de Lectură „Andrei Şaguna” a studenţilor teologi. În ultimul an a fost preşedinte activ al Societăţii (preşedinte de onoare fiind profesorul Daniil Popovici-Barcianu). Tradiţia şcolii era ca în fiecare an, în ajunul praznicului Sf. Apostol Andrei, preşedintele Societăţii de Lectură să rostească un cuvânt festiv despre viaţa şi realizările marelui ierarh Andrei Şaguna. În cadrul şedinţei festive din 29 noiembrie 1882, cuvântul a fost rostit de către „clericul” din anul III Victor Tordăşianu. A fost reprodus în „Musa”, revista Societăţii, care circula printre studenţi în manuscris.

După terminarea studiilor teologice, a fost numit „oficial consistorial” (cancelist cl. I), deci funcţionar la Consistoriul (Consiliul Arhiepiscopesc) din Sibiu, iar din 1894 „exactor consistorial”, slujbă echivalentă cu cea de revizor-contabil de azi. A îndeplinit aceste funcţii timp de 37 de ani, până la moarte. Şi-a desfăşurat activitatea, cu modestia şi conştiinciozitatea care i-au caracterizat întreaga viaţă, sub trei mitropoliţi: Miron Romanul (1874-1898), Ioan Meţianu (1899-1916) şi Vasile Mangra (1916-1918) şi doi vicari: Nicolae Popea (1870-1889) şi Ilarion Puşcariu (1889-1922), alături de „asesorii” (consilierii eparhiali) Zaharia Boiu, Nicolae Cristea, Moise Lazăr, Matei Voileanu, Nicolae Ivan, Miron Cristea, Lazăr (Lucian) Triteanu ş.a.

Tot în cadrul Bisericii, a avut şi câteva însărcinări „onorifice”. După 1888 a fost ales „deputat mirean” în Sinodul Arhidiecezei Sibiului (adunarea eparhială de azi), la început, în cercul electoral Alba Iulia (tot acolo, unchiul său, protopopul Alexandru, era ales „deputat cleric”), iar din 1897 până în 1918 în cercul electoral Ilia, locul său natal. În perioada 1906-1908 a fost ales „asesor” (consilier, n.n.) onorar mirean în „senatul epitropesc” (secţia economică de azi). În două legislaturi a fost ales în Congresul Naţional Bisericesc al Mitropoliei Transilvaniei, tot în cercul electoral Ilia (1895-1897 şi 1916-1918), în 1916 fiind ales şi „membru supleant în senatul epitropesc mitropolitan”. În 1898 şi 1916 a fost ales deputat în Congresul electoral ad-hoc, cu ocazia alegerii mitropoliţilor Ioan Meţianu şi Vasile Mangra.

Dar Victor Tordăşianu rămâne în istoria Sibiului ca sprijinitor şi îndrumător al meseriaşilor români. Sunt cunoscute repetatele îndemnuri pe care le dădea mitropolitul Andrei Şaguna credincioşilor săi ţărani de a practica meseriile şi negustoria. Îndemnurile marelui ierarh, secondat de preoţii şi învăţătorii săi, au găsit ecoul dorit în sufletele unor tineri de la ţară care s-au îndreptat spre Sibiul de atunci, oraşul atâtor bresle meşteşugăreşti, în dorinţa de a găsi aici un trai mai bun şi de a învăţa. Înmulţindu-se numărul „învăţăceilor” (ucenici) şi al „sodalilor” (calfe) de neam român, la stăruinţele neobosite ale lui Nicolae Cristea (1834-1903) – pe atunci profesor la Institutul Teologic-Pedagogic şi redactor la „Telegraful Român”, peste câţiva ani „asesor consistorial”, unul din cei condamnaţi în „procesul Memorandului” –, în 1867, a luat fiinţă „Reuniunea sodalilor români din Sibiu”, pe baza statutelor aprobate de forurile de stat. La 25 aprilie/5 mai 1867 s-a întrunit prima adunare generală, în clădirea Institutului Teologic-Pedagogic, care a ales pe mitropolitul Andrei ca „patron pe viaţă”, iar pe Nicolae Cristea „prezident”, reales apoi mereu timp de 30 de ani, adică până în 1897, ceilalţi membri ai Comitetului fiind aleşi dintre meseriaşi. La înfiinţare, Reuniunea avea numai doi „măiestri” (patroni) şi 28 de „sodali” (calfe), număr care a crescut apoi an de an, ajungând, în 1897, la 75 membri ordinari, iar în 1899 la 142 (tipografi, croitori, curelari, cojocari, lăcătuşi, rotari, tâmplari, zidari, zugravi etc.).

Legăturile lui Tordăşianu cu Reuniunea încep încă din primii ani după stabilirea lui definitivă în Sibiu, când a fost ales secretarul ei. A avut un rol însemnat în organizarea primei „expoziţii industriale româneşti” în Sibiu, precedată de un concert public, la 2-9 octombrie 1892, cu prilejul împlinirii a 25 de ani de existenţă. În cadrul expoziţiei au fost prezentate o serie de obiective lucrate de 62 de meseriaşi români din oraşul şi judeţul Sibiu, precum şi unele obiecte de artă populară.

În şedinţa Comitetului Reuniunii, din 5 septembrie st.n. 1897, Nicolae Cristea, după 30 de ani de muncă, ruga să fie „dispensat de postul de preşedinte”, pe de o parte datorită vârstei, pe de alta, datorită multiplelor obligaţii pe care le avea ca „asesor consistorial”. În locul său a fost ales Victor Tordăşianu, care a condus apoi Reuniunea până la moartea sa, la 1/14 februarie 1920. Strădaniile noului preşedinte au urmărit, în primul rând, consolidarea Reuniunii, sub raport organizatoric şi profesional, promovând astfel elementul românesc în viaţa economică a Sibiului din primele două decenii ale secolului al XX-lea. Importanţa crescândă a acestei Reuniuni a atras o serie de copii de ţărani săraci, mai ales din jurul Sibiului, dar şi din alte părţi ale Transilvaniei. Desigur, meritul principal în această acţiune a revenit lui Victor Tordăşianu, care, ori de câte ori avea prilejul (la expoziţiile organizate de el în diferite sate, în zile de târg la Sibiu, prin scrisori adresate preoţilor şi învăţătorilor), îndemna stăruitor pe copiii de ţărani să înveţe o meserie. Sute de tineri români, din toate părţile Transilvaniei, au fost aşezaţi la meserii de Victor Tordăşianu, care le-a purtat apoi de grijă, poate mai mult decât un părinte, interesându-se mereu de soarta lor, la patronii la care au fost daţi la învăţătură. Unii dintre ei au fost ajutaţi de Reuniune să plece în Apusul Europei (Elveţia, Germania etc.), pentru a dobândi noi cunoştinţe în meseria lor.

Pentru a crea cât mai urgent şi cât mai multe izvoare de venit, cu ajutorul cărora să poată consolida Reuniunea sub raport material, dar mai ales pentru a venit în sprijinul tinerilor ucenici, Victor Tordăşianu a propagat neobosit, în rândurile societăţii româneşti, ideea constituirii de „fonduri şi legate” în folosul Reuniunii. Datorită acestora, averea Reuniunii a crescut de la 1519, 42 coroane cât avea în 1899, la 47.892,17 coroane în 1918, plus o casă în plin centrul Sibiului. Până în 1918, Victor Tordăşianu a reuşit să întemeieze 23 de fonduri şi 21 de „legate”, după cum reiese din darea de seamă publicată atunci sub titlul Agoniseala bănească a Reuniunii sodalilor români. Probabil în urma publicării acesteia, o serie de alţi intelctuali şi meseriaşi au întemeiat anumite „legate” pe numele lor, pentru ajutorarea ucenicilor săraci, încât în a doua jumătate a anului 1918 şi în 1919 au luat naştere alte trei fonduri şi 30 de „legate”. În felul acesta, numărul total al fondurilor şi legatelor întemeiate în timp ce preşedinţia Reuniunii era încredinţată lui Victor Tordăşianu se ridica la 87.

Iată câteva din aceste fonduri, prin care Victor Tordăşianu înţelegea să vină în sprijinul meseriaşilor români: Fondul expoziţiei jubiliare (înfiinţat în 1897), în vederea aranjării unei noi expoziţii agro-industriale; Fondul Antoniu Bechnitz (1897), pentru cumpărarea de cărţi pe seama ucenicilor şi calfelor; Fondul „iubiţilor răposaţi” (1897), numit din 1908 Fondul „Andrei Şaguna”, pentru „ajutorarea văduvelor şi orfanilor meseriaşilor români” (din 1914 pentru văduvele şi orfanii de război); Fondul „mitropolitul Ioan Meţianu” (1898), pentru organizarea unei expoziţii anuale cu obiecte lucrate de meseriaşi; Fondul de 20 de bani (1900), pentru cumpărarea unei case pe seama Reuniunii; Fondul pentru masa învăţăceilor meseriaşi (1902), numit, din 1908, Fondul „episcopul Nicolae Popea”, pentru organizarea unei cantine pe seama meseriaşilor săraci; Fondul „Dr. Daniil Popovici-Barcianu” (1903), pentru ajutorarea calfelor fără lucru (şomeri); Fondul „Despărţământul femeiesc al Reuniunii” (1903), pentru procurarea de daruri pentru săraci; Fondul „Victor şi Eugenia Tordăşianu” (1906), pentru ajutorarea fetelor sărace; Fondul „Nicolae Cristea” (1907), pentru ridicarea busturilor celor ce au sprijinit pe meseriaşi; Fondul „Dr. Petru Şpan” (1911), pentru ajutorarea copiilor de moţi care învăţau unele meserii; Fondul excursiilor profesionale (1912), pentru acordarea de ajutoare meseriaşilor care doreau să viziteze fabrici, expoziţii şi muzee; Fondul „Ioan Vişa” (1912), pentru împărţirea de daruri înainte de Crăciun; Fondul „George Popp de Băseşti” (1916), pentru ajutorarea cu bani de drum, îmbrăcăminte şi încălţăminte a copiilor săraci care veneau la meserii în Sibiu ş.a.

„Legatele” erau create de anumite persoane (preoţi, învăţători, meseriaşi, văduve etc.), mai ales în amintirea unor membri decedaţi ai familiilor lor, în vederea acordării de ajutoare „copiilor săraci aplicaţi la meserii” din localităţile din care erau donatorii respectivi. În 1918 erau 20 de asemenea „legate” pentru ajutorarea copiilor din diferite sate ale judeţelor Sibiu, Alba şi chiar mai depărtate, la care se adaugă cele create în 1918-1919 în acelaşi scop. Majoritatea acestor fonduri şi „legate” au luat fiinţă la propunerea lui Victor Tordăşianu sau a soţiei sale, prof. Eugenia Tordăşianu, născută Iovescu, ei fiind primii donatori.

Dintre aceste fonduri, trei au reţinut mai mult atenţia lui Victor Tordăşianu: Fondul pentru cumpărarea unei case, Fondul „iubiţilor răposaţi” şi Fondul pentru masa învăţăceilor meseriaşi. Arătam mai sus că prima Adunare generală a Reuniunii sodalilor sibieni s-a ţinut în vechea clădire a Institutului Teologic-Pedagogic, din strada Măcelarilor (azi Mitropoliei). Ulterior şedinţele comitetului şi adunările generale au avut loc în diferite camere închiriate. Din această cauză, Victor Tordăşianu a creat „Fondul de 20 de bani pentru cumpărarea unei case, cu eventuală hală de vânzare, pe seama meseriaşilor români”. Prima donaţie, de 140 de coroane, a făcut-o el însuşi cu şase prieteni, urmând apoi altele. Consistoriul (Consiliul Arhiepiscopesc) le-a pus la dispoziţie creditul necesar. În felul acesta, Victor Tordăşianu, ajutat de Pantaleon Lucuţa, un alt mare binefăcător al Reuniunii, a cumpărat, la 10 aprilie 1901, o casă cu etaj, cu mai multe apartamente, în strada Poplăcii Mici, nr. 17 (devenită mai târziu Bruckenthal, iar azi Xenopol).

Până în 1905 s-a lucrat la adaptarea imobilului pentru nevoile Reuniunii, cheltuielile de cumpărare şi renovare ridicându-se la aproape 50.000 de coroane. Noua clădire a fost înzestrată cu mobilierul necesar şi cu o serie de obiecte, cele mai multe dăruite de meseriaşi. În decurs de câţiva ani, prin economii, prin noi donaţii, prin colectele efectuate de Victor Tordăşianu, Reuniunea a restituit împrumutul făcut, cu dobânda cuvenită. În această clădire şi-au avut apoi sediul – în schimbul unei neînsemnate chirii – şi alte Reuniuni româneşti.

Un alt fond căruia Victor Tordăşianu i-a acordat o atenţie majoră a fost cel creat la 16 noiembrie 1897, sub numele de „Fondul pentru ajutorarea văduvelor şi orfanilor meseriaşilor români”, sau „Fondul iubiţilor răposaţi”, sau „Fondul Andrei Şaguna”, cu suma de 5 florini (10 coroane) oferită de el, în loc de coroană pe mormântul directorului dr. Aurel Brote. Pentru sporirea acestui fond s-a aşezat în clădirea Reuniunii o „lădiţă cu crucerii săracilor”, în care depuneau banii toţi cei ce doreau. În acelaşi scop, a introdus un obicei nou, necunoscut până atunci, neplăcut pentru unii – la început –, şi anume purtarea, de către preşedinte, a unei pălării de tinichea – denumită „pălăria Dumnezeu vede” – de la om la om, la toate întrunirile cu caracter social, în care fiecare îşi depunea obolul pentru orfani, săraci şi văduve. În felul acesta, „creiţăreşte”, „nobilul cerşetor”, cum a fost numit Tordăşianu de contemporani, a reuşit să strângă sume însemnate, din care s-au împărţit ajutoare celor aflați în lipsuri şi suferinţe.

La 25 aprilie 1902, s-au pus bazele „Fondului pentru masa învăţăceilor (ucenicilor) români”, numit şi „Fondul Nicolae Popea”. Ştiind că anumiţi patroni (măieştri) nu primeau ucenici decât pe timp limitat şi fără masă, Victor Tordăşianu a pus bazele acestui fond, în vederea organizării unei cantine pentru aceşti ucenici. El preconiza să se facă apel la preoţi, învăţători şi ţărani înstăriţi, care să adune de la locuitorii satelor – cu ocazia unor zile deosebite – cereale, legume şi zarzavaturi, din care să se pregătească masa de prânz pentru ucenici de către fete şi femei din toate păturile sociale româneşti existente în Sibiu.

Consemnăm aici şi faptul că la 27 septembrie 1903, la propunerea lui Victor Tordăşianu, adunarea generală a hotărât să se înfiinţeze „despărţământul femeiesc întregitor al Reuniunii sodalilor români din Sibiu”. Din cotizaţiile lunare de 10 bani şi din alte daruri, s-a format fondul acestui „despărţământ” pentru ajutorarea săracilor. Membrele „despărţământului femeiesc” (la început 68) au avut un rol deosebit de însemnat în realizarea scopurilor umanitare urmărite de preşedintele Reuniunii.

În vederea satisfacerii nevoilor imediate ale tinerilor plasaţi de el la meserii, ca şi a unor copii orfani din Sibiu şi împrejurimi, Victor Tordăşianu iniţiază, în 1900, obiceiul împărţirii unor daruri în ajunul sau zilele premergătoare Crăciunului, iar din 1914, cu prilejul Praznicului Învierii Domnului. În acest scop, el însuşi cerceta casele oamenilor de bine pentru a colecta bani, articole de îmbrăcăminte şi alte daruri în vederea distribuirii lor către cei lipsiţi. Statistic, până în 1907 au fost ajutaţi aproximativ 1050 de ucenici şi elevi, iar în perioada 1908-1913 au fost îmbrăcaţi complet cu haine noi 117 ucenici şi elevi, iar alţi peste 1500 au primit felurite daruri. În perioada Primului Război Mondial, Comitetul Reuniunii a acordat ajutoare mai ales orfanilor şi văduvelor de război, dar şi unor soldaţi români, care erau nevoiţi să lupte pentru o cauză cu totul străină intereselor neamului lor.

Dar în afară de aceste ajutoare permanente, oferite cu prilejul sărbătorilor Naşterii şi Învierii, Victor Tordăşianu adresa şi alte apeluri pentru ajutorarea celor aflați în suferinţă (femei bătrâne, orfani etc.), precum şi în cazul unor catastrofe (incendii, inundaţii, moartea prematură a unor părinţi, cerând înfierea orfanilor etc.).

Iată cum, într-o vreme când nu se ştia de „aşezăminte de asistenţă socială”, mai ales pentru români, Victor Tordăşianu, din proprie iniţiativă, ajutat de meseriaşii din jurul său, tot aşa de săraci ca şi el, a ştiut să aline atâtea suferinţe, să redea vieţii atâţia copii ai nimănui, să dezvolte sentimente de înalt umanitarism şi în sufletele altora.

Victor Tordăşianu a avut un rol însemnat în organizarea unor expoziţii profesionale meşteşugăreşti. Arătam mai sus că în 2-9 octombrie 1892 s-a deschis la Sibiu prima expoziţie industrială românească, din iniţiativa şi cu concursul dezinteresat al lui Victor Tordăşianu. În vederea consolidării clasei meşteşugăreşti româneşti, pentru a cunoaşte produsele ei pe piaţa Sibiului, iniţiază a doua expoziţie, de data aceasta în colaborare cu „Reuniunea română de agricultură din judeţul Sibiu”, întemeiată în 1888 şi condusă de profesorul de discipline economice-agricole de la Institutul Teologic-Pedagogic Dimitrie Comşa. Victor Tordăşianu avea pe atunci şi calitatea de secretar al Reuniunii de agricultură. Amândoi au fost preşedinţii expoziţiei, iar secretar era tânărul profesor de la Institutul Teologic Timotei Popovici. Expoziţia urmărea nu numai prezentarea de produse meşteşugăreşti, ci şi de obiecte de artă populară românească („industria casnică”), precum şi stabilirea unor legături mai strânse între meseriaşii, ţăranii şi intelectualii români din Transilvania, dar şi a unor legături cu reprezentanţii vieţii culturale şi economice de dincolo de Carpaţi.

La deschidere, în ziua de 6/19 octombrie 1902, au participat, între alţii, mitropolitul Ioan Meţianu, comandantul corpului de armată din Sibiu, prefectul şi viceprefectul judeţului, profesorul Ioan Bianu, trimis de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii din Bucureşti, Eugeniu Carada, directorul Băncii Naţionale din România ş.a. În cuvântul rostit atunci, D. Comşa mulţumea în mod special lui Victor Tordăşianu pentru munca depusă la buna reuşită a expoziţiei. În seara aceleiaşi zile a avut loc un concert festiv, la care şi-au dat contribuţia Reuniunea de muzică din Sibiu, Reuniunea sodalilor români din Sibiu, studenţii teologi, Reuniunea sodalilor din Sălişte, Reuniunea „Andreiana” a meseriaşilor din Sebeş.

S-au prezentat la expoziţie 725 de „măeştri şi sodali” din Sibiu şi împrejurimi (pantofari, cizmari, croitori, tipografi, tâmplari, rotari, curelari, lăcătuşi etc.), care au expus 3486 de obiecte, precum şi 591 de ţărani (mai puţini intelectuali) din 76 de sate, mai ales din jurul Sibiului, cu 3116 obiecte de artă populară românească. A fost expus şi un război de ţesut metalic, sistem „România”, adus din Bucureşti, care a funcţionat pe toată perioada cât a fost deschisă expoziţia, mânuit de un mecanic din Bucureşti, el constituind „senzaţia zilei”.

Un obiectiv de mare atracţie l-au constituit cele trei camere ţărăneşti din comunele Avrig, Sălişte şi Răşinari, cu tot mobilierul şi decorul lor, ţesături, albume cu modele de ţesături, războaie de ţesut ţărăneşti, mânuite de ţărance române, îmbrăcate în costumul specific zonei Sibiului. La strângerea acestor obiecte şi-au adus aportul multe soţii de preoţi, precum şi învăţătorii şcolilor primare româneşti. De o atenţie deosebită s-au bucurat cele 12 păpuşi îmbrăcate în costume româneşti din diferite părţi ale Transilvaniei: Avrig, Răşinari, Sălişte, Miercurea Sibiului, Săsciori, Laslea, Făgăraş, Munţii Apuseni, zona „Pădurenilor” (Hunedoara). Expoziţia a fost vizitată de peste 8000 de persoane, care au plecat cu cele mai bune impresii, fapt relatat, de altfel, şi în presa vremii.

Organizatorii expoziţiei au rugat pe cei ce au prezentat obiecte de artă populară să le mai lase un timp pentru a face copii după ele, care să fie apoi tipărite. Rezultatul a fost publicarea acelui minunat Album – sub semnătura lui Dimitrie Comşa – intitulat Din ornamentica română. Album artistic reprezentând 284 broderii şi ţesături după originale ţărăneşti (Sibiu, 1904, reeditat în 1978), în prefaţa căruia D. Comşa sublinia rolul lui Victor Tordăşianu la deschiderea expoziţiei din 1902.

Între obiectivele majore urmărite de Victor Tordăşianu în cadrul Reuniunii sodalilor se număra şi culturalizarea meseriaşilor români, educarea lor în spiritul unei culturi naţionale. Acest obiectiv l-a realizat pe mai multe căi, în primul rând prin seratele literar-muzicale, care aveau loc în ultima zi de joi a fiecărei luni. Inaugurarea lor s-a făcut la 12/24 martie 1898.

Au avut loc aproape 200 de serate literar-muzicale, cu un program deosebit de bogat şi variat: expuneri despre unele meserii sau expuneri cu privire la etapele parcurse de măieştri (patroni) până ce au ajuns la această situaţie; dări de seamă făcute de preşedinte asupra serbărilor jubiliare ale altor Reuniuni, la care fusese invitat; conferinţe asupra vieţii şi activităţii unor scriitori sau altor cărturari români; recitări din versurile sau lecturi din proza clasicilor români; dialoguri, anecdote; manifestări muzicale, care puteau fi socotite adevărate recitaluri, cu piese interpretate la pian, vioară, chitară, fluier etc. (cu concursul unor studenţi teologi, al unor soţii şi fiice de meseriaşi). Fiecare serată era deschisă printr-un cuvânt al preşedintelui, apoi se citeau procesele-verbale ale şedinţelor Comitetului, după care urma programul propriu-zis, iar la sfârşit tot preşedintele mulţumea celor ce au contribuit la reuşita programului, făcând şi anumite aprecieri asupra lui. La urmă, se împărţeau gratuit felurite broşuri ucenicilor mai săraci, dornici de lecturi particulare. În cadrul unor astfel de şedinţe s-au prezentat expuneri despre Mihai Eminescu, Ion Creangă, Aurel Vlaicu, Andrei Şaguna ş.a., s-a recitat din poeziile lui Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuţă, Octavian Goga, Ecaterina Pitiş, Maria Cunţan, dialoguri şi anecdote de Anton Pann şi Teodor Speranţa etc. Între profesorii invitaţi să ţină conferinţe, menţionăm pe Vasile Stan, Petru Şpan, Nicolae Bălan, Ioan Lupaş, Aurel Crăciunescu, Silviu Dragomir (despre Aurel Vlaicu, în 1913, într-o şedinţă consacrată marelui inventator, iar în 1914 despre mişcarea Supplexului) ş.a. Unele conferinţe erau ţinute chiar de meseriaşi. Desigur, greul organizării acestor serate şi al întocmirii programului îl ducea preşedintele Tordăşianu. Folosul lor însă a fost nepreţuit, căci ele au contribuit la o mai bună cunoaştere a limbii române, a cântecului românesc, a marilor creaţii literare româneşti de pretutindeni, dar şi la întărirea conştiinţei de unitate naţională românească. La serate participau, în medie, câte 150 de persoane, din toate clasele sociale româneşti şi de toate vârstele. Erau invitaţi şi intelectuali din afara Sibiului, care făceau apoi diferite danii pentru fondurile Reuniunii.

În şedinţa din 29 ianuarie 1914, Victor Tordăşianu informa pe participanţi că până la data respectivă s-au ţinut 184 de serate literare. Au continuat până în iulie 1914, când s-au întrerupt din cauza războiului, fiind reluate la 15 decembrie st.n. 1918, continuând şi în anii următori. Deci în timp ce Reuniunea avea în fruntea ei pe Victor Tordăşianu s-au ţinut aproape 200 de asemenea şezători sau serate literar-muzicale.

Mai notăm că Reuniunea a înjghebat, încă de la începuturile ei, un cor, primul dirijor fiind preotul Dimitrie Cunţan, profesor la Institutul Teologic-Pedagogic. În 1897, odată cu venirea lui Tordăşianu la conducerea Reuniunii, a fost angajat ca dirijor permanent învăţătorul Candid Popa de la Şcoala de aplicaţie a Institutului, care l-a condus până în 1910. A fost urmat de Augustin Bena, pe atunci profesor în Sibiu, Ion Ignaton, student la Teologie (mai târziu profesor de muzică în Deva), un timp de Marţian Negrea, pe atunci student, iar din 1920 de maestrul zugrav Ioan Stanciu. În 1907 s-a înfiinţat corul bisericesc bărbătesc al Reuniunii meseriaşilor, o ramură a corului mare. Acest cor a dat răspunsurile liturgice în catedrala mitropolitană în vacanţele de vară din anii 1907-1914 (când erau plecaţi teologii), apoi din 1919, până la formarea propriului cor mixt al catedralei, condus de preotul profesor Timotei Popovici.

În afară de acele serate literar-muzicale, la îndemnurile lui Tordăşianu, Reuniunea a organizat o dată pe an – sau chiar de mai multe ori – concerte, cu reprezentaţii teatrale şi dansuri româneşti, în dorinţa de a face cât mai simţită prezenţa elementului românesc în viaţa culturală-artistică a Sibiului de atunci. Începând cu anul 1897, pe scenele marilor săli de spectacol sibiene (Gesellschatshaus, Stadt-Theater şi Unicum) s-au putut auzi şi aprecia corurile, cântecele şi reprezentaţiile teatrale ale măieştrilor, sodalilor şi ucenicilor români sau ale soţiilor şi fiicelor lor, urmate de dansuri naţionale româneşti. Din dările de seamă publicate în „Telegraful Român”, „Tribuna” şi alte periodice româneşti constatăm că la aceste spectacole erau prezenţi nu numai intelectuali, meseriaşi şi ţărani români, ci şi locuitori saşi din Sibiu. Primul concert a avut loc la 1/13 noiembrie 1897.

Serbările aveau un program asemănător, adică în partea întâia concertul, cu piese din repertoriul lui Gheorghe Dima, Ciprian Porumbescu, Gavril Musicescu, Dumitru Kiriac, Timotei Popovici, Augustin Bena, Ion Vidu şi cântece populare, iar partea a doua era reprezentaţia teatrală.

Printre cei mai de seamă „actori” ai Reuniunii se numără Dumitru Axente, culegător-tipograf, un veritabil artist, care a condus trupa de diletanţi a Reuniunii 45 de ani, timp în care a jucat de 150 de ori în peste 30 de piese, numai „în scopuri culturale şi de binefacere”, Nicolae Stoica, fost tipograf, care, renunţând la această meserie, a urmat un curs de specializare, obţinând titlul de profesor de dans, instruind şi pe tinerii meseriaşi în jocuri naţionale (Căluşeriul, Bătuta ş.a.), Ioan Stanciu, zugrav, un apreciat solist, iar din 1920 dirijor, el fiind primul meseriaş dirijor de cor ş.a.

Aşa cum am menţionat, multe din aceste concerte erau date „în favorul darurilor de Crăciun pentru săracii noştri”. După spectacol, Victor Tordăşianu, potrivit obiceiului introdus de el, umbla cu pălăria „Dumnezeu vede”, pentru a face „colecta crucerului”. Uneori însă, venitul acestor reprezentaţii teatrale era destinat şi în alte scopuri de binefacere: ajutorarea unor tineri care doreau să urmeze Conservatorul, ajutoare pentru Gimnaziul ortodox român din Brad, ajutorarea unor tineri meseriaşi care doreau să se specializeze în străinătate.

Preşedintele Victor Tordăşianu s-a îngrijit de sporirea numărului de cărţi din biblioteca Reuniunii, înfiinţată încă din timpul lui Nicolae Cristea. Cărţile erau cumpărate sau donate de diverse instituţii culturale româneşti (Academia Română, Astra) şi de diferiţi intelectuali.

De la Victor Tordăşianu au rămas şi câteva lucrări scrise, legate de munca sa de preşedinte al Reuniunii sodalilor şi secretar al Reuniunii de agricultură din judeţul Sibiu. Astfel, în 1900 a publicat Anuarul I al Reuniunii sodalilor români din Sibiu (132 p.), cu date din istoria Reuniunii, date biografice despre Nicolae Cristea, cu reproduceri din memoriile, cuvântările şi rapoartele sale, biografiile unor sprijinitori ai Reuniunii, precum şi un amplu raport de activitate pe anii 1897-1899 (p. 81-130). În 1918 a tipărit broşura Agoniseala bănească a Reuniunii sodalilor români din Sibiu în timp de 20 de ani (38 p.), în care erau expuse succint realizările lui, stăruind asupra evoluţiei financiare a Reuniunii. Este şi iniţiatorul unei colecţii de broşuri „Biblioteca meseriaşilor români”, din care au apărut 6 numere (ultima fiind broşura sa Agoniseala bănească). Sunt mai ales piese jucate de meseriaşii săi.

În afară de acestea, a publicat în „Telegraful Român” sute de dări de seamă despre expoziţiile organizate de el, seratele literar-muzicale lunare, concertele şi reprezentaţiile teatrale, dări de seamă despre Reuniunile surori, impresionante apeluri pentru sprijinirea orfanilor şi săracilor în preajma Crăciunului ş.a.), semnate cu pseudonime, ca „Învingătorul”, „Cu noi este Dumnezeu”, „Dumnezeu vede”, „Iov”, „Dreptul Iov”, „Emanuil” ş.a. Se adaugă la acestea nenumăratele „mulţumiri publice” pentru darurile oferite pe seama fondurilor sale sau pentru crearea de noi fundaţii şi legate. În 1901 a luat iniţiativa convocării unui „Congres al tuturor Reuniunilor de meseriaşi în oraşul Sibiu”, precum şi alegerea unui „Comitet pentru toate Reuniunile române date de meseriaşi”.

Merită să fie menţionat şi faptul că s-au organizat şi alte Reuniuni de meseriaşi, în diferite localităţi, după modelul celei din Sibiu, căreia i se solicitau sprijinul moral şi material, precum şi statutele. Aşa au procedat cojocarii din Lipova şi meseriaşii români stabiliţi în Sarajevo, capitala Bosniei. Au avut loc schimburi de delegaţi la festivităţile unor Reuniuni. Astfel, la serbările jubiliare ale Reuniunii sodalilor din Sibiu, din 28-29 septembrie st. n. 1907, prilejuite de împlinirea a 40 de ani de existenţă şi 10 ani de când se găsea sub conducerea lui Victor Tordăşianu, au participat şi delegaţi ai Reuniunilor din Lugoj, Orăştie, Sebeş, Poiana Sibiului, Sălişte, Blaj şi Braşov.

Victor Tordăşianu, în calitatea sa de preşedinte al Reuniunii din Sibiu, a fost delegat la serbările meseriaşilor din Blaj, însoţite de o expoziţie, care a avut loc la Rusaliile anului 1908. Cu acest prilej, a vorbit la masă şi a oferit Reuniunii Blajului, ca dar din partea celei din Sibiu, pălăria „Dumnezeu vede”, cu care a strâns pe loc 70 de coroane, pentru întemeierea unui „Fond de ajutorare a văduvelor şi orfanilor meseriaşi din Blaj”. A participat, de asemenea, la serbările Reuniunilor din Cluj şi Orăştie, oferind şi acestora câte o pălărie „Dumnezeu vede”, cu care a făcut o colectă pentru „Fondul văduvelor şi orfanilor meseriaşi” din oraşele respective. Toate aceste Reuniuni au proclamat pe Victor Tordăşianu membru de onoare.

Victor Tordăşianu a militat şi pentru închegarea unor legături – mai ales de ordin cultural – cu societăţile similare ale celorlalte etnii din Austro-Ungaria, atitudine demnă, străină de orice discriminare naţională sau confesională. Notăm că printre „membrii ajutători” ai Reuniunii se numărau şi mulţi meseriaşi saşi, maghiari sau de alte naţionalităţi. De altfel, el a fost în permanente legături cu meşterii saşi din Sibiu, în atelierele cărora a plasat atâţia tineri români, pentru a învăţa o meserie.

În noiembrie 1918, deci în preajma Unirii, s-a constituit la Sibiu „Sfatul sau consiliul meseriaşilor şi comercianţilor”, care a ţinut mai multe şedinţe, discutându-se felurite probleme de ordin naţional-românesc. La 30 martie 1919 – în prezenţa lui Vasile Osvadă, secretar general al Resortului Agriculturii şi Comerţului din Consiliul Dirigent, şi a delegaţilor altor Reuniuni – s-a ţinut Adunarea generală de constituire a „Sindicatului industriaşilor şi comercianţilor sibieni”. S-a ales un Comitet central (şi şapte secţii), Victor Tordăşianu fiind proclamat „prezident onorar”, „cu dreptul de a prezida şedinţele ori de câte ori crede a fi de trebuinţă”.

Dar Victor Tordăşianu a fost foarte activ în cadrul altor Reuniuni. În 1900, la iniţiativa lui Pantaleon Lucuţa, Victor Tordăşianu şi Petru Ciora, a luat fiinţă un nou „aşezământ umanitar”, şi anume „Reuniunea română de înmormântare din Sibiu”. Adunarea generală s-a întrunit la 28 ianuarie st.n. 1900, când s-a votat Statutul Reuniunii şi s-a ales Comitetul de conducere, în care intrau şi Pantaleon Lucuţa ca „prezident director”, şi Victor Tordăşianu ca secretar. Ulterior, a ajuns el însuşi prezidentul Reuniunii, contribuind la sporirea numărului de membri şi a fondurilor ei. Erau înscrişi ca membri mai ales meseriaşi şi ţărani din Sibiu, intelectuali mai puţini. Până în 1920, la moartea lui Tordăşianu, se plătiseră ajutoare de înmormântare după 400 de cazuri, în sumă de aproape 100.000 de coroane, având atunci un fond de 16.000 coroane, destinat înfiinţării unui azil pentru oamenii bătrâni şi săraci. De notat că, potrivit Statutului Reuniunii, preşedintelui şi secretarului le revenea o modestă sumă după fiecare caz de înmormântare, dar Tordăşianu o dăruia Reuniunii, ajungând până în 1920 la un fond de 2000 de coroane.

Activitatea acestui neobosit sprijinitor şi îndrumător al celor aflați în suferinţă şi în lipsuri nu s-a limitat numai la meseriaşi, ci a îmbrăţişat cu aceeaşi dragoste şi cauza ţăranilor români, mai ales a celor din judeţul Sibiu. Acest lucru l-a făcut mai ales în calitatea lui de secretar al „Reuniunii române de agricultură din judeţul Sibiu”, întemeiată la 16/28 februarie 1888, primul preşedinte fiind Eugen Brote, până în 1893, urmat de Dimitrie Comşa, titularul catedrei de studii economico-agricole de la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu. La 6 mai 1905, Dimitrie Comşa s-a retras de la conducerea Reuniunii, în locul său fiind ales Pantaleon Lucuţa, căpitan în retragere şi casier la Arhiepiscopia Sibiului, care a condus-o până la moarte, în 1922. Victor Tordăşianu a fost secretarul acestei Reuniuni, din 1893 până la moarte, secondând pe cei doi preşedinţi în toate acţiunile lor de ridicare a ţărănimii româneşti. Trebuie să precizăm însă că multe din acţiunile de mare răsunet ale acestei Reuniuni au pornit din iniţiativa lui Tordăşianu.

În calitate de secretar al Reuniunii române de agricultură, a organizat o serie de expoziţii în satele judeţului Sibiu, de copii, de vite, de oi şi de fructe. Ideea organizării expoziţiilor de copii a pornit de la Tordăşianu, adoptându-se o hotărâre, în acest sens, în şedinţa Comitetului agricol din 19 septembrie 1906. Ele constau în prezentarea de copii, de regulă între 1 şi 4 ani, iar un juriu – al cărui secretar era întotdeauna Tordăşianu – acorda premii celor mai frumoşi şi mai bine îngrijiţi. Fondurile de premiere erau puse la dispoziţia Comitetului organizator de Reuniunea agricolă, Primăria comunală, parohia respectivă sau alte instituţii româneşti. Astfel de expoziţii au avut loc în Apoldul de Jos, cu peste 400 de copii, din care 60 au fost premiaţi, Ilimbav (1907), Poiana Sibiului, Orlat, Sadu (1910), Lancrăm (1911), Răşinari (1912), cu peste 350 de copii, din care au fost premiaţi 65 (cu 260 de coroane), organizându-se şi o expoziţie casnică într-o casă ţărănească de învăţătoarea Aurelia Goga, mama poetului, Răhău (1913). Mai era proiectată una pentru toamna anului 1914 în Pianul de Sus, dar izbucnind Primul Război Mondial nu s-a mai ţinut.

În afară de acestea, Victor Tordăşianu a fost principalul colaborator al preşedinţilor Reuniunii agricole, Dimitrie Comşa şi Pantaleon Lucuţa, în organizarea a 22 de expoziţii de vite cornute, cu premii în bani, pentru emulaţia ţăranilor români în creşterea vitelor. Asemenea expoziţii s-au ţinut anual (cu două excepţii), începând din anul 1890 până în 1913, în diferite localităţi ale judeţului. Le-am consemnat și în paginile închinate lui Dimitrie Comșa.

Paralel, s-au organizat două expoziţii de oi, în Poiana Sibiului, la 10 iulie 1903, și în Jina, la 22 octombrie 1911, în vederea îmbunătăţirii raselor de oi, la care au prezentat pentru premiere ciobanii din Jina, Rod, Şugag, Răchita şi Strugari.

Premiile împărţite – aproximativ 200 de coroane pentru fiecare expoziţie – erau puse la dispoziţia organizatorilor de diverse instituţii româneşti (până în 1911 se împărţiseră 4746 de coroane).

Alte expoziţii erau cele „de poame (fructe, n.n.), struguri şi derivatele lor”, cu premii în bani şi diplome, urmate, ca şi celelalte, de conferinţe privitoare la pomicultură, susţinute de specialişti. S-au organizat cinci astfel de expoziţii. În total s-au organizat 37 de expoziţii, dintre care 8 de copii, 22 de vite cornute, 2 de oi şi 5 de fructe.

În afară de expoziţii, mai consemnăm şi aşa-numitele „serbări ale pomilor şi păsărilor”, organizate în cinci sate din judeţ (Mag, Tălmăcel, Cacova, Veştem şi Nucet), când se dăruiau altoi elevilor de la şcolile primare din comunele respective, care erau plantaţi de ei înşişi în hotarul satului lor, sub îndrumarea conducătorilor Reuniunii sau a unor specialişti. În aceeaşi zi avea loc o serbare, dată de elevii şcolii confesionale din localitatea respectivă, în cadrul căreia unii delegaţi ai Reuniunii agricole rosteau cuvântări cu caracter economic-agricol, cultural, juridic etc. La mesele date după expoziţii sau serbările pomilor urma obişnuita colectă făcută de Victor Tordăşianu, cu pălăria „Dumnezeu vede”. Mai notăm că Reuniunea agricolă – prin preşedintele şi secretarul său – organiza în fiecare an în satele judeţului câte 5-6 întruniri agricole şi câte 6-8 „prelegeri poporale” (despre prăsirea pomilor, culegerea şi păstrarea fructelor, cultura raţională a viilor, cultura albinelor), încât, în decurs de trei decenii, n-a existat localitate în judeţul Sibiu în care să nu fi avut loc asemenea manifestări cu caracter economic-agricol. Victor Tordăşianu a fost prezent la toate acestea, scriind şi scurte reportaje în „Telegraful Român”.

Se organizau, apoi, cursuri speciale „de altoit, de vierit, de pomărit”, conduse de specialişti, la care erau chemaţi mai ales învăţătorii şcolilor confesionale. Se tipăreau felurite broşuri de popularizare a cunoştinţelor agricole, difuzate între membrii Reuniunii, fie gratuit, fie cu un preţ redus. În multe numere din „Telegraful Român” din anii 1905-1919 apar articole semnate de Pantaleon Lucuţa şi Victor Tordăşianu, cu îndrumări pentru ţărani în probleme economice-agricole.

În acelaşi timp, ca şi în cazul Reuniunii sodalilor, Reuniunea agricolă s-a îngrijit ca din fondurile ei să se împartă ajutoare la diferite aşezăminte româneşti sau unor oameni asupra cărora s-au abătut felurite calamităţi.

În sfârşit, mai notăm tot aici că Victor Tordăşianu a fost acela care a dat pentru prima oară ţăranilor îndemnul de a pune bazele unor „însoţiri (cooperative) de credit săteşti” (sistem Reiffeisen), pentru a le putea veni în ajutor cu bani, oricând aveau nevoie. De aceea, de fiecare dată, cu prilejul neîncetatelor sale ieşiri pe teren (expoziţii, adunări ale Reuniunii agricole, serbări ale pomilor etc.), arăta ţăranilor foloasele acestora, ele fiind „un bun şi folositor aşezământ românesc care va contribui la bunăstarea şi fericirea locuitorilor”. De cele mai multe ori, „însoţirea” lua naştere pe loc, Tordăşianu ocupându-se, în continuare, de întocmirea actelor necesare pentru înregistrarea ei. În 1913 numărul lor a ajuns la 24, la care se adăugau cele din alte judeţe. La 18 martie 1914 s-a creat o Federaţie a însoţirilor săteşti, cu numele „Înfrăţirea”.

Încheiem aceste rânduri privitoare la activitatea lui Victor Tordăşianu la Reuniunea agricolă evidenţiind stăruinţele sale pentru întocmirea de monografii ale comunelor din judeţul Sibiu. În 1907 Comitetul acestei Reuniuni – secretar fiind Tordăşianu – a luat iniţiativa premierii şi tipăririi celor mai bune monografii, publicând şi un apel, cu indicarea unui plan (date privind istoria comunei, locuitorii ei – cu probleme de limbă, etnografie, folclor –, şcoala românească, biserica, cu obiectele ei de valoare istorică-artistică, apoi probleme economice-agricole etc.). Apelul a fost repetat şi în anii următori. Abia în 1916 au fost premiate trei monografii, scrise de preoţii Ioan Podea (Săcădate), Ioan Stanciu (Ludoşu Mare) şi Ioan Bena (Pianu de Jos), dar autorii au renunţat la premii, banii fiind împărţiţi la diferite fonduri ale Reuniunii.

La 27 noiembrie st.n. 1918, Reuniunea română de agricultură, Reuniunea meseriaşilor şi Reuniunea de înmormântare din Sibiu l-au ales pe Victor Tordăşianu delegat oficial ca să-i reprezinte la Adunarea Naţională de la Alba Iulia. A avut bucuria de a se număra printre cei 1228 de delegaţi oficiali care au proclamat unirea pe veci a Transilvaniei cu Patria mamă. La numai câteva zile după memorabilul act de la 1 decembrie 1918, în prima şedinţă literar-muzicală a Reuniunii, ţinută după război (15 decembrie st.n.), Victor Tordăşianu a invitat un conferenţiar care a vorbit meseriaşilor – în cea mai mare parte întorşi atunci de pe front – despre „România Mare”. Aşadar, Victor Tordăşianu a ştiut să fie prezent şi în marile acţiuni cu caracter naţional-patriotic purtate de românii transilvăneni în ultimul deceniu al secolului trecut şi în primele două decenii ale secolului nostru.

Îmbătrânit prematur şi bolnav, după o muncă atât de istovitoare, la Arhiepiscopie şi în cele trei Reuniuni, Victor Tordăşianu n-a mai trăit mult după realizarea marelui act al făuririi statului naţional-român unitar. Şi-a dat obştescul sfârşit în noaptea de 1/14 februarie 1920. Moartea lui a afectat profund pe toţi cei ce l-au cunoscut, lucru dovedit de mulţimea necrologurilor publicate în presa vremii, dar mai ales de felul în care s-a desfăşurat ceremonia înmormântării. Membrii Reuniunii sodalilor, pe care a condus-o 23 de ani, la care s-au adăugat şi cei ai Reuniunii agricole şi ai Reuniunii de înmormântare, au luat hotărârea să suporte toate cheltuielile de înmormântare. A participat o mulţime imensă: meseriaşi şi intelectuali din Sibiu, ţărani din satele din împrejurimi, delegaţi ai Reuniunilor române de meseriaşi din Poiana, Miercurea şi Sebeş şi ai celor săseşti din Sibiu, delegaţi ai Astrei (preşedintele Andrei Bârseanu şi secretarul Romul Simu), primarul oraşului, Dörr, cu funcţionari de la Primărie şi Poliţie, Consistoriul Arhidiecezan, profesorii Institutului Teologic, ai Şcolii Normale „Andrei Şaguna” şi ai celorlalte şcoli româneşti din oraş, preoţii, învăţătorii şi epitropii parohiilor ortodoxe din jurul Sibiului, delegate ale unor Reuniuni de femei ş.a. A fost aşezat spre veşnică odihnă în cimitirul oraşului Sibiu, alături de marele mecenat sibian Alexandru Lebu († 1918). A vorbit preotul profesor Vasile Stan, viitorul episcop al Maramureşului. Ziarele sibiene („Telegraful Român”, „Gazeta Poporului”, „Foaia Poporului”, „Dacia Traiană”), dar şi din alte localităţi („Unirea” de la Blaj, „Biserica şi Şcoala” de la Arad ş.a.) au publicat ample reportaje despre înmormântare, subliniind meritele sale de excepţie în viaţa judeţului şi oraşului Sibiu. O inscripţie lapidară aşezată pe mormântul său de „meseriaşii recunoscători” arată că acolo „este locul de repaus al muncitorului fără de repaus Victor Tordăşianu”. Pe lângă multele coroane depuse pe mormântul lui, totuşi, urmând exemplul său de a oferi o sumă oarecare într-un scop umanitar, în loc de „cunună pieritoare”, mulţi dintre prietenii săi au oferit sume însemnate de bani la Casieria Reuniunii meseriaşilor, pentru crearea unui fond cu numele său.

Victor Tordăşianu a fost căsătorit cu Eugenia Iovescu, bănăţeancă. Au avut o singură fiică, Mioara, căsătorită cu căpitanul Gheorghe Iliescu, apoi cu generalul Ion Pleniceanu. Fiul Mioarei, Gheorghe Iliescu (1927-1995), a fost un reputat avocat şi apoi conferenţiar la Facultatea de Drept a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, mort fără urmaşi.

Acesta a fost Victor Tordăşianu, patriotul înflăcărat şi însufleţit de dragoste faţă de neamul său obidit, care, după cuvântul profesorului şi publicistului Enea Hodoş, „n-a trăit în zadar, fiindcă el nu s-a iubit pe sine, ci ca un om cuminte, a iubit mai întâi binele obştesc” („Foaia Poporului”, nr. 9 din 22 februarie 1920, p. 1).

I-am închinat aceste rânduri, voind să-l scot din „anonimat”, să dovedesc că şi cei mici pot face lucruri mari pentru neamul lor. Oricum, Victor Tordăşianu poate constitui un model vrednic de urmat pentru mulţi din intelectualii de azi ai Sibiului şi ai ţării întregi.

Bibliografie: Paginile de faţă sunt un rezumat al unui studiu mai amplu cu acelaşi titlu: Un binefăcător uitat: Victor Tordăşianu, publicat în rev. „Mitropolia Ardealului”, an. XXV, 1980, nr. 7-9, p. 710-729.