Selectează o Pagină

Antim Ivireanul

Antim Ivireanul

EROARE: trebuie sa activati Cookie-urile pentru a vota.

(1650-1718)

Sfântul Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești (1708-1716),  în „Așezământul Mănăstirii Antim”, a prevăzut sume pentru învățătura copiilor săraci, pentru îngroparea sărmanilor, miluirea săracilor și găzduirea străinilor etc.

Sfântul Antim Ivireanul (din botez Andrei), tipograf, gravor şi apoi ierarh în Ţara Ro­mânească. N. c. 1650, în Iviria (Georgia), ucis în sept.-oct. 1716. Potrivit unor cerce­tări recente, a fost luat de tânăr în robie de către turci, dar a fost răscumpărat de patri­arhul Dositei al Ierusalimului. A intrat apoi în obştea monahală de la Sfântul Mormânt din Ierusalim, fiind călugărit sub numele de Antim; nu se poate preciza când a fost hiro­tonit preot (ieromonah). Acolo a învăţat lim­bile greacă, arabă şi turcă, Ţara Sfântă fiind pe atunci sub dominaţie otomană. Prin anii 1680-1682 patriarhul Dositei l-a adus la Mă­năstirea Cetăţuia de lângă Iaşi, care era închi­nată Patriarhiei Ierusalimului de către ctitorul ei, domnitorul Gheorghe Duca. Aici a învă­ţat limbile română şi slavonă şi cu ajutorul financiar al domnitorului moldovean, patri­arhul a pus bazele unei tipografii greceşti la Cetăţuia, în care au apărut mai multe cărţi de apărare a Ortodoxiei în faţa prozelitismului catolic din Ţara Sfântă. Noua tipografie era pusă sub conducerea ieromonahului Mitrofan („ucenicul” mitropolitului Dosoftei al Mol­dovei), dar acesta a fost ales episcop la Huşi în 1682. După 1686 Mitrofan a părăsit Mol­dova şi a plecat la Bucureşti, unde va deveni conducătorul „tipografiei domneşti” de aco­lo, coordonând lucrările de tipărire a Bibliei din 1688. Înseamnă că ieromonahul Antim a învăţat „meşteşugul tiparului” de la Mitro­fan, la Mănăstirea Cetăţuia, devenind chiar conducătorul tiparniţei greceşti de acolo şi se pare că un timp a fost egumen la Cetăţuia. Prin 1690-1691 Antim a plecat la Bucureşti, probabil chemat de Mitrofan; în 1691 acesta a fost ales episcop la Buzău. În această situ­aţie, ieromonahului Antim i s-a încredinţat conducerea tipografiei domneşti din Bucu­reşti, în care a imprimat 4 cărţi: Învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon (1691, grec.), Slujba Sf. Paraschiva şi a Sf. Grigore Decapolitul (1692, rom.), Evan­ghelierul greco-român (1693) şi Psaltirea (1694, rom.). În 1694 a plecat la Snagov, unde a mutat tipografia, imprimând 15 cărţi (7 greceşti, 5 româneşti, una slavonă, una slavo-română, una greco-arabă), între care: Antologhionul (1697), Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă (1699), Proschinitarul Sf. Munte Athos (1701, grec.), Liturghierul gre­co-arab (1701, prima carte cu caractere ara­be din lume), Evanghelia (1697), Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (1698), Carte sau lumină (1699), Învăţături creştineşti (1700), Floarea darurilor (1701), toate în româneş­te. Între 1701 şi 1705 şi-a reluat activitatea la Bucureşti, unde a tipărit alte 15 cărţi (11 greceşti, două româneşti, una slavo-română, una greco-arabă), între care Ceaslovul greco-arab (1702) şi Noul Testament (1703), prima ediţie a acestuia în Ţara Românească.

La 16 mart. 1705 a fost ales episcop la Râmnic, unde a înfiinţat o nouă tipografie, imprimând 9 cărţi (3 româneşti, 3 slavo-române, 3 greceşti): Tomul bucuriei (1705, grec.), Liturghierul şi Evhologhionul (1706, într-un singur volum, ambele reprezentând primele ediţii româneşti în Muntenia), Învă­ţătura pe scurt pentru taina pocăinţei (1705, româneşte, lucrare originală). La 28 ian. 1708 ales mitropolit al Ungrovlahiei (insta­lat la 22 febr.); în această calitate, a mutat tipografia de la Râmnic la Târgovişte, unde a tipărit 18 cărţi (5 greceşti, una slavo-româ­nă, una slavo-româno-greacă, 11 româneşti), între care se remarcă cele româneşti: Învăţă­tură bisericească la cele mai trebuincioase şi mai de folos pentru învăţătura preoţilor (1710), Capete de poruncă la toată ceata bisericească, pentru ca să păzească fieşte­carele din preoţi şi din diaconi deplin şi cu cinste datoria hotarului său (1714), ambele originale, Psaltirea (1710), Octoihul (1712), Liturghierul (1713), Evhologhionul (1713), Catavasierul (1714); în 1715 tipografia a fost mutată la Bucureşti, unde a mai impri­mat două cărţi greceşti. Prin cele 63 de tipă­rituri, lucrate de el însuşi sau patronate, în limbi diferite şi de o mare diversitate, prin numeroşii ucenici pe care i-a format, este considerat – alături de Coresi – cel mai mare tipograf din cultura medievală românească. A avut un rol însemnat în introducerea com­pletă şi definitivă a limbii române în slujbă; în acelaşi timp, deşi străin de neam, a creat o limbă liturgică românească, înţeleasă şi fo­losită până azi.

Prin activitatea sa tipografică, a sprijinit şi alte popoare ortodoxe, imprimând cărţi pentru slavi, greci şi arabi (din Patriarhia Antiohiei); în 1699 a trimis pe ucenicul său ipodiaconul Mihail Ştefan la Alba Iulia, unde a tipărit o Bucoavnă şi un Chiriacodromion; în 1706 instalaţia tipografică cu caractere ara­be a fost dăruită patriarhului Atanasie Dabas, care a instalat-o la Alep; pe acelaşi Mihail Ştefan l-a trimis în ţara sa de origine, punând bazele primei tiparniţe cu caractere georgiene în această ţară, la Tbilisi, în care au apărut mai multe cărţi în limba georgiană.

Pe lângă lucrările tipărite, au rămas de la el şi câteva manuscrise. Unul poartă titlul: Chipurile Vechiului şi Noului Testament, adi­că obrazele oamenilor celor vestiţi ce se află în Sfânta Scriptură, în Biblie şi în Evanghelie şi adunare pre scurt a istoriilor celor ce s-au făcut pe vremea lor…, cu 22 de foi text, la care se adaugă 503 portrete în medalion, 3 schiţe şi 8 desene, tot în medalion, cu personaje din Vechiul Testament (Târgovişte, 1709, ms. original la Kiev, iar la noi o copie realizată de dascălul popa Flor, pe la mijlocul sec. XVI­II). Tot în manuscris a rămas şi opera sa omi­letică, Didahiile (cu 28 de predici la diferite sărbători şi 7 cuvântări ocazionale); analiza lor duce la constatarea că avea nu numai o frumoasă cultură teologică, ci şi una profană (citate din Biblie, literatura patristică, filosofi antici); în multe din ele făcea o critică vehe­mentă a moravurilor vremii. Didahiile îl aşa­ză în rândul celor mai de seamă predicatori creştini din toate timpurile. Este ctitorul mă­năstirii cu hramul „Toţi Sfinţii” din Bucureşti – numită azi Antim – (1713-1715), pe care a înzestrat-o cu toate cele trebuitoare, unul din­tre cele mai remarcabile monumente de arhi­tectură, pictură şi sculptură din ţara noastră; pe seama ei a alcătuit un testament, intitulat Învăţături pentru aşezământul cinstitei mă­năstiri a tuturor sfinţilor, capete 32, în vede­rea organizării unei impresionante opere de asistenţă socială din veniturile ei. Apărător energic al drepturilor Bisericii şi poporului român; din pricina atitudinii sale an­tiotomane, în toamna anului 1716, la cererea primului domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, a fost înlăturat din scaun, închis, caterisit de patriarhul ecumenic şi condamnat la exil pe viaţă în mănăstirea „Sf. Ecaterina” din Mun­tele Sinai; în drum spre locul exilului, a fost ucis de ostaşii turci, iar trupul aruncat în râul Mariţa sau în Tungea, dincolo de Adrianopol. Canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 1992, prăznuit în fiecare an la 27 sept.