Selectează o Pagină

Nicolae Ivan

Nicolae Ivan

EROARE: trebuie sa activati Cookie-urile pentru a vota.

„Asesor Consistorial” la Sibiu şi Episcop la Cluj

Toţi preoţii sau profesorii de Teologie care l-au cunoscut personal pe episcopul Nicolae Ivan de la Cluj vorbeau în termenii cei mai elogioşi despre el. Chiar dacă n-ar fi facut-o ei, vor vorbi peste veacuri realizările de excepţie ale feciorului de ţăran din Aciliu, devenit „ctitor” al Episcopiei Ortodoxe a Vadului, Feleacului şi Clujului.

Nicolae Ivan este un fiu al judeţului Sibiu, născut în Aciliu, la 17 mai 1855, în familia credincioşilor ţărani Ioan şi Maria Ivan, binecuvântaţi de Dumnezeu cu şapte feciori şi două fete; au rămas în viaţă doar cinci, ultimul fiind viitorul episcop. Face primele două clase primare în Aciliu, continuând la şcoala confesională din Sălişte. În 1866, cu sprijinul fratelui său mai mare, Ioan, notar, se înscrie la Gimnaziul de Stat din Sibiu, cu limba de predare maghiară; la 28 iulie 1874 susţinea examenul de maturitate, obţinând calificativul „foarte bine”.

Între anii 1874 și 1877 urmează cursurile Institutului Teologic „Andreian” din Sibiu, sub îndrumarea distinşilor profesori Ioan Popescu, Ilarion Puşcariu, viitorii memorandişti Dimitrie Comşa şi Daniil Popovici-Barcianu. Obţine şi aici calificativul „foarte bine”. Potrivit tradiţiilor transilvane, legiferate apoi prin Statutul Organic, în toamna anului 1877, adunarea parohială din Sălişte l-a ales în unanimitate învăţător la „şcoala confesională” din Sălişte (numită „şcoală normală capitală”). În 1878 încerca – dar fără succes – să obţină o bursă din partea Arhiepiscopiei pentru studii în străinătate. În această situaţie, rămâne, în continuare, învăţător în Sălişte.

La 12/24 februarie 1880, s-a căsătorit cu fiica unui notar din Nocrich, Maria Jech, romano-catolică, trecută la Ortodoxie, care învăţase la Institutul Surorilor Franciscane din Sibiu; au avut ca naşi pe „asesorul consistorial” Zaharia Boiu, cu soţia lui, Caliopi. La 26 octombrie 1880 a fost hirotonit întru diacon de mitropolitul Miron Romanul. Ziua de 3/15 februarie 1881 îi aducea o mare bucurie: se năştea fiica sa, Veturia, care se va căsători cu profesorul de Teologie Ioan Stroia, viitor episcop al Armatei. Nouă zile mai târziu, deci la 12/24 februarie, a urmat marea dramă a vieţii lui: îi moare soţia, rămânând văduv la vârsta de 26 de ani. Într-o „autobiografie” a viitorului episcop se pot citi şi aceste cuvinte emoţionante: „De n-aş fi avut această copilă, Dumnezeu ştie ce s-ar fi ales de mine. Ea m-a oţelit în puteri, dorul de a-i da ei creştere şi a-i asigura viitorul m-a împins la lucru, la cruţare şi la o viaţă cât se poate de modestă”.

După şapte ani de activitate la Sălişte, ca învăţător, pentru tânărul Nicolae Ivan se deschide un nou drum al vieţii. În toamna anului 1884, la solicitarea mitropolitului Miron Romanul, Ministerul Justiţiei din Budapesta l-a numit „spiritual şi învăţător la Institutul de corecţiune din Aiud” (penitenciarul). Ca atare, acelaşi mitropolit l-a hirotonit preot în ziua de 26 octombrie 1884, iar la 13 noiembrie şi-a luat postul în primire.

Munca la Penitenciarul din Aiud era ceva neobişnuit pentru un preot ortodox, însuşi oraşul Aiud – pe atunci reşedinţa comitatului (judeţului) Alba – era complet diferit de Sibiu, şi cu atât mai mult de Sălişte, căci din cei aproximativ 8500 de locuitori doar 300 erau români ortodocşi, neavând nici şcoală, nici biserică; în plus, era şi o adevărată „citadelă” a calvinismului maghiar din Transilvania. Şi totuşi, tânărul preot n-a descurajat. S-a îngrijit, în primul rând, de reeducarea deţinuţilor români din Penitenciarul Aiud, dar – din dispoziţia Consistoriului din Sibiu – făcea şi catehizarea elevilor ortodocşi de la şcolile maghiare din localitate, precum şi slujba de preot pentru puţinii ortodocşi de acolo. În această perioadă a vieţii lui, a scris şi câteva broşuri legate de viaţa deţinuţilor: Schiţe din viaţa criminală, Copilul de suflet, O căsătorie la ţară, apărute la Editura N.I. Ciurcu din Braşov, în 1889.

La 30 septembrie 1890 renunţă la postul pe care-l avea la Aiud, după şase ani de activitate, cu aprecieri elogioase din partea conducerii Penitenciarului, acordându-i-se chiar şi un modest premiu în bani – 60 de florini – din partea Ministerului Justiţiei din Budapesta.

La 1 octombrie 1890, Consistoriul Arhidiecezan de la Sibiu l-a numit redactor al ziarului şagunian „Telegraful Român”. Era o mare răspundere, mai ales dacă ne gândim că timp de 18 ani acesta a fost redactat de reputatul ziarist şi om politic Nicolae Cristea (1865-1883). Şi-a îndeplinit cu cinste şi această misiune, până în octombrie 1892, deci într-o perioadă în care au avut loc evenimente deosebite pentru neamul nostru, căci acum a fost redactat şi prezentat autorităţilor cunoscutul Memorandum al românilor transilvăneni, în 1892. Redactorul Nicolae Ivan scria numeroase articole de fond, acordând atenţia cuvenită şi problemelor politice, sociale, culturale şi economice care priveau pe toţi românii, deci şi pe cei din vechea Românie. În paralel, a îndeplinit şi funcţia de catehet al elevelor ortodoxe de la şcolile de fete romano-catolice şi evanghelice-luterane din Sibiu. Încă din 1888 fusese ales membru în Sinodul Arhidiecezei Sibiului (Adunarea eparhială) şi în Congresul Naţional Bisericesc al întregii Mitropolii Ortodoxe a Transilvaniei. Se impune printr-o serie de propuneri cu privire la bunul mers al şcolilor româneşti îndrumate de Biserică.

După doi ani, în 1892, părăseşte şi Sibiul, căci, la solicitarea unei delegaţii de preoţi şi mireni din Alba Iulia, a fost numit „administrator protopopesc” (protopop cu titlu provizoriu) la Alba Iulia, precum şi preot-paroh la biserica din centrul oraşului. Abia la 23 noiembrie / 5 decembrie s-a făcut alegerea de protopop, iar Nicolae Ivan a obţinut unanimitatea voturilor. A condus cu vrednicie protopopiatul – cu peste 40 de parohii –, precum şi parohia ortodoxă din Bălgradul de altădată. Ca protopop, a îndrumat şi şcolile poporale „confesionale” din „tractul” său. La 9 noiembrie 1894, Consistoriul l-a numit, în paralel, „administrator protopopesc” la Orăştie, până la alegerea unui nou titular. Tot în 1894 a fost ales „asesor” (consilier) în „senatul epitropesc” (secţia economică) a Arhiepiscopiei Sibiului. În Sinodul Arhidiecezan, ca şi în Congresul Naţional Bisericesc, a luat mereu cuvântul, mai ales atunci când se discuta soarta şcolilor noastre confesionale.

Cu data de 12 iunie 1897 a fost numit asesor (consilier) la Arhiepiscopia Sibiului pentru probleme economico-financiare. Devenea „coleg” cu vicarul Ilarion Puşcariu şi cu asesorii Zaharia Boiu, Nicolae Cristea şi Matei Voileanu, iar câţiva ani mai târziu cu Elie Miron Cristea şi Lazăr (Lucian) Triteanu. Era omul cel mai potrivit pentru un astfel de post, pe care l-a deţinut cu demnitate şi omenie peste două decenii. Sub noul mitropolit Ioan Meţianu (1899-1916) şi-a adus o contribuţie efectivă la lucrările de zidire a noii catedrale mitropolitane din Sibiu, între anii 1902 și 1906. De asemenea, a îndrumat şi lucrările de reamenajare a clădirii Institutului Teologic-Pedagogic din Sibiu, între anii 1913 și 1914, în forma de astăzi. A sprijinit lucrările de construcţie la Gimnaziul Ortodox din Brad, jud. Hunedoara. Tot asesorului i se datorează cumpărarea casei „Habermann” din centrul Sibiului, cu 400.000 de coroane, din Fundaţia „Pantazi”, creată de Şaguna, clădire transformată în hotel, cu numele „Bulevard”. Hotelul a rămas în proprietatea Arhiepiscopiei, chiar şi în timpul regimului comunist (deşi închiriat cu o sumă derizorie). Azi este în proprietatea deplină a Arhiepiscopiei.

A creat o serie de instituţii economico-financiare care să vină în sprijinul ţărănimii române, al instituţiilor bisericeşti şi şcolare ale neamului nostru. Împreună cu prietenul său, asesorul Dr. Elie Miron Cristea, a înfiinţat Banca „Vatra”, din Cluj, acordând împrumuturi mai cu seamă ţăranilor din împrejurimi. A avut un rol însemnat în organizarea şi dezvoltarea Institutului de Credit „Lumina” din Sibiu (numit şi „Banca culturală” a Arhiepiscopiei Sibiului), al cărui scop era sprijinirea şcolilor româneşti îndrumate de Biserică, iniţiatorul ei fiind acelaşi Elie Miron Cristea. Banca a apărut ca un răspuns la cunoscuta Lege şcolară a ministrului Apponyi Albert (Articolul de lege 27) din 1907, prin care se urmărea deznaţionalizarea şcolilor primare româneşti îndrumate de Biserică. Tot acum se iniţiază aşa-numitul „Fond cultural”, care urma să fie alimentat din contribuţia intelectualilor şi ţăranilor români, tot pentru sprijinirea şcolilor „confesionale”. La propunerea lui Nicolae Ivan, s-a reţinut 2 la sută din salariul fiecărui slujitor al Bisericii Ortodoxe pentru acest fond.

Nu este lipsit de inters să subliniem că, în „perioada sibiană” a activităţii sale, a sprijinit cu burse din partea Arhiepiscopiei mai mulţi tineri studioşi, care vor deveni mai apoi personalităţi de excepţie ale culturii româneşti: Ilarie Chendi, Octavian Goga, Ioan Lupaş, Silviu Dragomir, Gheorghe Grigorie Comşa şi alţii.

La insistenţele sale se organizează o colectă publică în Arhiepiscopia Sibiului, după care se creează „Fondul orfelinatului Arhidiecezei Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania”. Deşi se preconiza ca orfelinatul, cu 50 de locuri, să se deschidă în toamna anului 1916, acest lucru nu s-a putut realiza, de vreme ce în august 1916 România intra în război împotriva Austro-Ungariei, iar Sibiul a fost ocupat, pentru o scurtă perioadă de timp, de armata română. Orfelinatul s-a deschis abia după înfăptuirea României mari.

Sub raport cultural, trebuie menţionată activitatea pe care a prestat-o în cadrul „Astrei”; era membru în Comitetul central din 1898, fiind prezent la diferite adunări generale şi primind o serie de misiuni din partea ei. A colaborat şi acum la „Telegraful Român”, iar în anul 1901 a strâns în volum articolele publicate în paginile ziarului, sub titlul O pagină din lupta noastră pentru existenţă (223 pagini). A mai colaborat la „Tribuna”, „Foaia poporului”, „Ţara noastră”, toate la Sibiu, şi „Gazeta Transilvaniei”, de la Braşov.

A activat şi pe tărâm naţional-politic, fiind un timp vicepreşedintele Partidului Naţional Român din Transilvania. A militat în permanenţă pentru unificarea tuturor forţelor româneşti, în vederea continuării luptei pentru obţinerea de drepturi naţional-politice. În 1916/17, după ce România a declarat război Austro-Ungariei, Consistoriul sibian şi Institutul Teologic au fost evacuate la Oradea, încât Nicolae Ivan a împărtăşit soarta colegilor săi. În toamna anului 1918, a luat parte la câteva acţiuni pregătitoare ale actului Unirii. De pildă, la 12 octombrie 1918, a fost prezent la întrunirea intelectualilor români din Oradea, în casa avocatului Dr. Aurel Lazăr, în cadrul căreia s-a hotărât ca deputatul Dr. Alexandru Vaida Voievod să citească în Parlamentul din Budapesta celebra „Declaraţie de autodeterminare” a românilor transilvăneni, prin care nu mai recunoşteau Parlamentului şi Guvernului din Budapesta niciun drept asupra naţiunii române. Întors la Sibiu, a lucrat pentru constituirea unui Comitet naţional român în judeţul Sibiu şi a gărzilor naţionale din judeţ. A fost ales de sibieni ca delegat la Adunarea Naţională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918. După istorica Adunare, în ziua de 2 decembrie, a fost ales în „Marele Sfat al Naţiunii Române”, un fel de Parlament provizoriu al Transilvaniei. La 8 iunie 1919 a prezidat, la Sibiu, o adunare naţională românească, cu 5.000 de participanţi, în care se cerea ca la viitoarea Conferinţă de pace să se atribuie României întreg Banatul.

În anul 1919 se încheia perioada „sibiană” a activităţii lui Nicolae Ivan şi începea una nouă, cea „clujeană”. Chiar Andrei Şaguna se gândise la crearea unei eparhii noi, la Cluj, ca succesoare a vechilor scaune vlădiceşti de la Vad şi Feleac. Sub mitropoliţii Miron Romanul şi Ioan Meţianu, problema înfiinţării acestei noi eparhii s-a pus în câteva rânduri atât în Congresul Naţional Bisericesc al Mitropoliei, cât şi în Sinodul Arhiepiscopiei. S-au instituit comisii speciale şi s-au făcut propuneri concrete, dar nu s-a realizat nimic. Se pare că cei doi mitropoliţi menţionaţi nu erau prea interesaţi în crearea acestei noi eparhii.

Problema a fost reluată – la stăruinţele lui Nicolae Ivan – îndată după Unirea din 1918. S-a decis convocarea unui Sinod arhidiecezan extraordinar, la 7/20 iulie 1919, când s-a decis înfiinţarea unui Consistoriu la Cluj, după modelul celui de la Oradea (dependent de Episcopia Aradului), având ca preşedinte pe asesorul Nicolae Ivan. Prin destoinicia noului preşedinte-vicar, se procedează la organizarea noii eparhii, cu toate protopopiatele şi parohiile din dreapta Mureşului. La 4 septembrie 1919 se ţine o primă şedinţă a noului Consistoriu eparhial, la Cluj, iar de la 1 octombrie îşi începe oficial activitatea. Pentru început, închiriază câteva camere într-un imobil din Piaţa Unirii (Libertăţii), nr. 11, la etajul II, care urmau să fie folosite ca birouri şi locuinţă pentru el. Între timp – la 7/20 septembrie 1919 – este tuns în monahism la mănăstirea Hodoş-Bodrog, păstrându-şi numele primit la botez, este hirotesit protosinghel, iar la 8/21 ianuarie 1920 arhimandrit. În primăvara anului 1921 se fac alegeri de deputaţi clerici şi mireni pentru viitoarea Adunare eparhială, potrivit prevederilor Statutului Organic şagunian, care s-a şi întrunit, pentru prima oară, la 25 aprilie / 8 mai 1921.

Îndată după înfiinţarea Consistoriului şi mai ales acum, după constituirea Adunării eparhiale, încep discuţii cu privire la alegerea noului episcop. Se creează chiar două „partide”, căci pe lângă aderenţii lui Nicolae Ivan, intelectualii clujeni, dar şi noul mitropolit al Ardealului, Nicolae Bălan, îl doreau ca episcop pe Pavel Roşca, fost profesor la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu, acum director al Şcolii normale din Cluj, doctor în Teologie şi Filosofie, motivând că oraşul Cluj, devenit acum centru universitar românesc, avea nevoie de un ierarh cu pregătire superioară. Pentru Ivan militau profesorii Ioan Lupaş şi Ioan Matei, iar pentru Roşca, profesorii Sextil Puşcariu şi Gheorghe Bogdan-Duică; mitropolitul Nicolae Bălan îl sprijinea, de asemenea, pe fostul său coleg de profesorat de la Sibiu. La 22 iunie 1921, Camera deputaţilor din Bucureşti aprobă Legea privind înfiinţarea Eparhiei Ortodoxe a Vadului, Feleacului şi Clujului, ea fiind promulgată de regele Ferdinand la 18 iulie 1921. În aceste condiţii, mitropolitul Nicolae Bălan convoacă – potrivit prevederilor Statutului Organic – Adunarea eparhială electorală pentru ziua de 15/28 septembrie 1921. Procedându-se la votare, Nicolae Ivan a întrunit 31 de voturi, pe când preotul profesor Pavel Roşca numai 26. Este interesant de notat că mitropolitul Nicolae, după ce l-a declarat ales, n-a rostit nicio cuvântare, aşa cum se obişnuia în asemenea ocazii. Iar membrii „partidei adverse” au înaintat chiar un protest faţă de alegerea făcută către Congresul Naţional Bisericesc al Mitropoliei, întrunit la Sibiu, în octombrie 1921. Cu toate acestea, alegerea a fost aprobată prin Decret regal, la 22 octombrie 1921, iar la 21 noiembrie/4 decembrie 1921 noul ales era hirotonit întru arhiereu în biserica „din deal”, de către mitropolitul Nicolae Bălan, cu episcopii Ioan Papp de la Arad, Iosif Bădescu de la Caransebeş, Roman Ciorogariu de la Oradea şi bătrânul arhiereu Ilarion Puşcariu de la Sibiu. Învestitura a avut loc la palatul regal din Bucureşti, la 25 noiembrie / 8 decembrie acelaşi an, iar instalarea la Cluj, la 6/19 decembrie 1921, în prezenţa episcopului Roman de la Oradea, delegatul mitropolitului Nicolae Bălan.

Este greu de prezentat în câteva pagini activitatea pe care a desfăşurat-o episcopul Nicolae la Cluj. Cert este că ea a fost recunoscută şi apreciată chiar şi de foştii săi adversari, dintre care mulţi i-au devenit apoi colaboratori. În primul rând, de numele lui se leagă construirea catedralei episcopale din Cluj. Demersurile în vederea construirii catedralei încep încă din 1920, iar piatra fundamentală s-a pus la 7 octombrie 1923. Planurile au fost întocmite de arhitecţii C. Pomponiu şi George Cristinel. O serie de instituţii, inclusiv Guvernul, preoţi şi credincioşi, au contribuit cu bani la zidirea ei. Sfinţirea catedralei, situată în Piaţa Cuza Vodă (astăzi Avram Iancu), s-a făcut la 5 noiembrie 1934, de către patriarhul Miron Cristea, mitropolitul Nicolae Bălan şi alţi ierarhi, în prezenţa regelui şi a reprezentanţilor tuturor cultelor din Cluj, ea transformându-se într-o mare sărbătoare românească.

Un alt lăcaş de închinare ctitorit de el este biserica cu hramul „Sfântul Nicolae”, azi pe strada Horia, în care a slujit până la terminarea catedralei. Iar în cuprinsul Eparhiei, s-au ridicat alte numeroase biserici, mai cu seamă în oraşele Târgu-Mureş, Turda, Huedin, Bistriţa, Aiud, Borsec, Sovata etc. A sprijinit şi înfiinţarea primei mănăstiri din Eparhie, „Sfânta Ana” de la Rohia, ctitoria preotului Nicolae Gherman.

Cu spiritul său practic ce-l caracteriza, a reuşit să achiziţioneze mai multe imobile pe seama Episcopiei, în plin centrul Clujului; între acestea se numără şi impunătoarea clădire din strada Cuza Vodă, 18 (azi Avram Iancu) – numită atunci „casa pădurilor” –, lângă catedrală şi Operă, în care şi-a stabilit reşedinţa, birourile Consiliului eparhial şi Academia Teologică. Tot sub el se creează o serie de „fonduri” şi „fundaţii” administrate de Consiliul eparhial din Cluj. În satul Nuşeni a cumpărat o moşie de 480 de jugăre. Câţiva intelectuali şi-au lăsat bunurile eparhiei, creându-se „fundaţii” speciale, cum au fost „Fundaţia Dr. Eugen Nicoară”, cel care şi-a donat Episcopiei spitalul din Reghin, cu întreg inventarul, sau „Fundaţia Gheorghe Sion” (cu două vile şi un restaurant în Slănic-Moldova, o moşie la Brădeşti, în jud. Bacău, şi acţiuni).

Deşi nu era un cărturar în sensul strict al cuvântului, s-a dovedit a fi un energic sprijinitor al unor acţiuni de ordin cultural. Notăm, în primul rând, înfiinţarea Academiei Teologice, cu patru ani de studiu, în toamna anului 1924, la început în clădiri închiriate (din 1924/25 s-a numit „Institut”). A recrutat profesori destoinici, toţi cu doctoratul în teologie la Cernăuţi, între care menţionăm pe Orest Bucevschi, venit din Bucovina, Liviu Galaction Munteanu, Gheorghe Stănescu, Andrei Buzdug, Ioan Paşca şi alţii. Academia a desfăşurat o intensă activitate misionară, în Cluj şi în eparhie.

La 1 septembrie 1923 şi-a început apariţia gazeta săptămânală „Renaşterea”, sub conducerea consilierului cultural Dr. Sebastian Stanca, un distins cărturar (1923-1927), urmat de profesorul dr. Orest Bucevschi (1927-1928), revizorul eparhial Dumitru Antal (viitorul arhiereu Emilian, 1928-1933) şi profesorul dr. Ioan Matei de la Academia Comercială (1934-1936). În 1924 se pun bazele unui Muzeu eparhial, prin grija aceluiaşi consilier Sebastian Stanca, în care au fost strânse apoi, în decursul anilor, o serie de piese de artă bisericească de pe întreg cuprinsul Eparhiei; în 1936, la moartea sa, muzeul avea 60 de icoane vechi, 128 de cărţi vechi, 122 de antimise, la care se adaugă numeroase acte. Se creează şi „Biblioteca eparhială”. Tot episcopul Nicolae a înfiinţat Tipografia eparhială, precum şi „Librăria diecezană”. A sprijinit activitatea unor instituţii culturale din Transilvania, cum a fost „Astra”, în care activa de când era la Sibiu, Societatea Femeilor Ortodoxe din România şi altele.

În 1933 s-a înfiinţat la Cluj o asociaţie a mirenilor ortodocşi, numită „Frăţia Ortodoxă Română” (FOR), primul ei preşedinte fiind profesorul universitar şi academicianul Sextil Puşcariu, dar sufletul ei era profesorul Dr. Ioan Matei, un colaborator apropiat al episcopului.

Activitatea filantropică a episcopului Nicolae merită, de asemenea, să ne reţină atenţia. Anual, episcopul acorda ajutoare unor văduve şi studenţi săraci. A dispus ca în fiecare an, de sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena, să se facă o colectă în toată Eparhia, pentru orfani. S-a interesat mereu de situaţia meseriaşilor români. În 1924 creează „Fondul de pensii” al personalului bisericesc din Eparhie, iar în 1931 „Fondul de ajutorare preoţesc”.

Deşi înaintat în vârstă, episcopul Nicolae a făcut numeroase vizite canonice în Eparhie, a sfinţit biserici şi a hirotonit preoţi, trimitea pastorale la Paşti şi la Crăciun, potrivit tradiţiei ardelene; a înfiinţat câteva protopopiate noi. Ca episcop, a fost senator de drept. La 28 mai 1934, Academia Română l-a ales membru de onoare. Merită să fie subliniat şi testamentul său, prin care îşi lăsa toate bunurile Episcopiei, deşi avea două nepoate de la fiica sa, decedată, care fusese căsătorită cu dr. Ioan Stroia, viitorul episcop al Armatei. Ca om, contemporanii îl descriu ca fiind mai mic de statură şi cu barba rară, vorbind în grai specific Ardealului, apropiat de oameni, cu multe vorbe de duh care au rămas în amintirea contemporanilor.

Episcopul Nicolae a trecut la cele veşnice la 3 februarie 1936, fiind în vârstă de 81 de ani; îl precedase, cu două săptămâni înainte, la 21 ianuarie, prietenul său, episcopul Roman Ciorogariu de la Oradea. Guvernul de atunci le-a făcut amândurora „funeralii naţionale”. A fost aşezat, spre veşnică odihnă, în subsolul catedralei sale din Cluj. Spirit practic rar întâlnit, bun organizator şi gospodar neîntrecut, episcopul Nicolae Ivan va rămâne în istorie drept „ctitorul” şi organizatorul Eparhiei Vadului, Feleacului şi Clujului.

Bibliografie: Sebastian Stanca, Episcopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului şi Clujului, Cluj, 1930, 165 p.; vol. Prinos P. S. Episcop Nicolae Ivan la aniversarea de 80 de ani, Cluj, 1935, 112 p.; Ioan Lupaş, Episcopul Nicolae Ivan, 1855-1936, în vol. său Studii, conferinţe şi comunicări istorice, III, Sibiu, 1941, p. 274-279; Ioan Zăgrean, Episcopul Nicolae Ivan (1855-1936), primul ierarh român al reînviatei Episcopii a Vadului, Feleacului şi Clujului, în „Mitropolia Ardealului”, Sibiu, an. XXI, 1976, nr. 1-3, p. 171-178; Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Bucureşti, 1979, p. 467-468; vol. Episcopul Nicolae Ivan, ctitorul reînviatei Episcopii a Vadului, Feleacului şi Clujului, Cluj-Napoca, 1985, 425 p.; Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Bucureşti, 1996, p. 218 (ed. a II-a, 2002, p. 237; ed. a III-a, Sibiu, 2014).