Selectează o Pagină

Ioanichie Hasan

Ioanichie Hasan

EROARE: trebuie sa activati Cookie-urile pentru a vota.

Mai puțin cunoscută și aprofundată este viața episcopului Ioanichie Hasan (1747 – 1769), cu o păstorie lungă, ce a însemnat multiple înfăptuiri în plan gospodăresc, sporind patrimoniul episcopiei cu o dârzenie răzeșească exemplară. La 25 decembrie 1747, subscria pentru așezământul unei școli ce se prevedea a se deschide la Roman. A luat atitudine împotriva unor dări fiscale apăsătoare asupra populației, l-a susţinut pe mitropolitul Iacob Putneanul în demersul său hotărât pentru autocefalia bisericii moldovene în ceea ce privea numirea ierarhilor autohtoni. A reactivat biserici precum Precista Mare din Roman, care, în timpul lui devine mănăstire, sau a ctitorit schitul Vovidenia Neamț (1751), biserica din Vulpășești – Roman, reconfirmând şi statutul special al schitului Pocrov față de mănăstirea Neamț . În plan social, pe lângă unele acțiuni de ajutorare, s-a împlicat, ca și alți predecesori, în consolidarea disciplinei în cadrul grupărilor de meseriași, inițiind înființarea unei bolnițe pentru săraci, pendinte de mănăstirea Precista Mare, nucleu al viitorului spital. Susținător al drepturilor răzeșilor, din care descindea prin naștere, nu a fost indiferent la situația preoților pentru care, în mai multe rânduri, a cerut înlesniri depline, consemnate în hrisovul emis de Constantin Racoviță la 12 mai 1756. O mare ușurare a fost pentru preoți eliberarea de obligația abuzivă de a fi gazdă pentru boieri și slujitori domnești, care în drumurile lor poposeau la ei, trebuind să le asigure hrană pentru animale și diferite podvezi, socotind episcopul că aceste lucruri trebuie să înceteze deoarece “preotul este vas ales, slujitor Domnului și Împăratului a toată făptura și jertfitor de cele sfinte” . Aceste intervenții pentru preoți și popor ni-l arată ca un om echilibrat, cu o corectă înţelegere a drepturilor și demnității umane, în spiritul pravilelor de judecată. Vrednicia sa, apreciată de contemporani, a fost răsplătită de mitropolitul Iacob Putneanul, care l-a cinstit cu dreptul de a purta sacos și mitră, întărită fiind această binecuvântare și printr-o carte a domnitorului C. Racoviță, la 13 aprilie 1756.