Selectează o Pagină

Hagi Constantin Pop

Hagi Constantin Pop

EROARE: trebuie sa activati Cookie-urile pentru a vota.

Un negustor sibian, ctitor de biserici şi sprijinitor al culturii

Alături de ierarhii şi cărturarii sibieni pe care i-am evocat în alte pagini, nu trebuie uitat un român mai modest, care, prin muncă neîncetată, a ajuns la o situaţie materială deosebit de prosperă, ce l-a ajutat să devină ctitor de biserici şi neobosit îndrumător al vieţii culturale româneşti din Sibiu, dar şi din întregul spaţiu geografic românesc. Este vorba de „omul de afaceri” Hagi Constantin Pop, care a condus ani în şir o „casă de comerţ” sau, în termeni de azi, o „firmă” în Sibiu.

Date interesante despre el desprindem din corespondenţa sa, publicată parţial de Nicolae Iorga, iar mai târziu de cunoscutul istoric al Bucureştilor, Profesorul Dr. George Potra, ca şi din lucrarea lui Dumitru Z. Furnică privitoare la istoria comerţului românesc (1908). Astfel, dintr-o scrisoare a lui, cu data de 2 septembrie 1779, reiese că era „om de pământ din ţara aceasta”, se pare născut în Oltenia. Şi-a început „ucenicia” ca negustor în prăvăliile lui Hagi Pătru Luca din Sibiu, cu a cărui fiică, Păuniţa, se va căsători mai târziu. Presupunem că au făcut amândoi o călătorie în Ţara Sfântă ori la Muntele Athos, din moment ce semnau cu apelativul „Hagi”. Soţii Constantin şi Păuniţa au avut trei copii: Zamfir (Zamfirache) sau Zenovie, despre care vom scrie în paginile următoare, Maria sau Măriuţa, căsătorită la 3 octombrie 1792 cu Iosif Manicate Saffranos, şi Constantin-Dincă, ce va urma, pentru scurt timp, la conducerea firmei după moartea tatălui său († 30 octombrie 1808), dar care moare şi el la 21 iunie 1809, pe când avea numai 19 ani.

Priceputul şi energicul negustor avea relaţii în centrele comerciale de renume ale Europei de atunci: Viena, Triest, Veneţia, Londra, Leipzig (numit în acea perioadă Lipsca), Moscova, Istanbul, Bucureşti, Craiova etc. Firma sau „casa de comerţ” a lui Hagi Pătru Luca, apoi a lui Hagi Constantin Pop, avea reprezentanţi în aceste mari centre comerciale, dar şi în alte zone geografice, aşa cum reiese din corespondenţa sa, păstrată în colecţia de documente a Academiei Române. De pildă, în 1786 reprezentantul firmei în Oltenia era un oarecare Matei Tudoran, care o aproviziona cu lână, miere, ceară şi piei, achiziţionate din toată Oltenia.

În afară de aceşti reprezentanţi, Hagi Constantin Pop a întreţinut o neîntreruptă corespondenţă cu un însemnat număr de domnitori, boieri, ierarhi şi alte feţe bisericeşti, chiar diplomaţi veniţi la noi, care i se adresau direct pentru a fi aprovizionaţi cu diverse produse. Profesorul George Potra, care a studiat corespondenţa respectivă, a constatat că „mult timp, prin această firmă, domnitorii, feţele bisericeşti şi boierii din Ţara Românească s-au aprovizionat cu diferite mărfuri şi articole necesare, precum şi cu delicatesuri ce nu se găseau în ţara noastră sau în Orientul Apropiat, de asemenea cu gazetele Occidentului, greceşti în bună parte, nemţeşti şi câteva în limba franceză; şi tot prin ea se comercializau, până departe, mierea, ceara, vinul, pieile şi lâna din Oltenia şi Muntenia, precum şi animalele – vite şi în special porci – pe care boierii le trimeteau în adevărate turme la Sibiu” (rev. „Biserica Ortodoxă Română”, an. 83, 1965, nr. 1-2, p. 125-126).

În cele ce urmează, vom prezenta doar câteva din legăturile lui Hagi Constantin Pop cu doi episcopi din Ţara Românească, Chesarie al Râmnicului (1773-1780) şi „ucenicul” acestuia, Iosif al Argeşului (1793-1820), în probleme de ordin cultural şi bisericesc care priveau pe românii de pretutindeni.

Între anii 1776 și 1779, Chesarie a tipărit primele şase Mineie în limba română, iar pe celelalte şase le-a tipărit urmaşul său Filaret, în 1780. Plumbul şi cositorul necesare la tipărirea lor le primise de la Hagi Constantin Pop. La 28 noiembrie 1779, Chesarie îl anunţa că au apărut primele şase Mineie, din care îi trimitea câte un exemplar. În continuare, îl informa că intenţionează să tipărească „Tâlcuirea Evangheliilor” a lui Teofilact al Ohridei, rugându-l să-i comande la Veneţia „400 de topuri de hârtie”. În aceeaşi scrisoare declara că nu urmăreşte câştiguri materiale prin tipărirea acelei cărţi, ci o face „pentru folosul cel de obşte al creştinătăţii… la care te cerem şi pe dumneata tovarăş; noi vom fi cu cheltuiala, iar dumneata cu osteneala… iar plata întocmai o vom nădăjdui amândoi de la Domnul nostru Iisus Hristos, a Cărui carte vrem să o tipărim”. Din nefericire, episcopul a murit la scurt timp, încât gândul lui nu l-a putut transpune în faptă.

Hagi Constantin Pop a continuat corespondenţa cu noul episcop Filaret (1780-1792), devenit, pentru scurt timp, mitropolit al Ţării Româneşti (1792-1793). Prin 1793, omul de afaceri sibian îşi manifesta dorinţa de a retipări Mineiele de la Râmnic, probabil la Sibiu, deşi Filaret intenţiona să le tipărească la Bucureşti. Dar în toamna aceluiaşi an, Filaret a fost nevoit să se retragă din scaunul mitropolitan. În vara anului 1795, Hagi Constantin Pop se adresa primului episcop de Argeş, Iosif, un apreciat cărturar şi patriot, revenind asupra propunerii sale de a reedita Mineiele „pentru folosul sufletesc al neamului nostru”, urmând ca ele să fie difuzate atât în Transilvania, cât şi în Ţara Românească. Episcopul Iosif i-a răspuns curând, comunicându-i că noul mitropolit, grecul Dositei Filitti (1793-1810), nu era interesat de retipărirea lor, dar el însuşi ar fi dorit ca retipărirea să fie amânată pentru ca să se facă o revizuire a textului. Planul celor doi buni români s-a realizat abia peste câţiva ani, în 1804-1805, când cele 12 Mineie au fost reeditate la Buda, prin purtarea de grijă a medicului oculist sibian Ioan Piuariu-Molnar şi cu sprijinul material al lui Hagi Constantin Pop; episcopul Iosif – care semna şi o „înainte cuvântare” – făcuse îndreptările necesare.

În 1795, episcopul Iosif îi propunea lui Hagi Pop să tipărească o „Carte de rugăciuni aleasă din toată Psaltirea”. Cartea a şi apărut la Sibiu, în 1796, în tipografia lui Petru Barth, sub titlul Alegere din toată Psaltirea. La 9 august 1795, episcopul îi scria din nou, exprimându-şi dorinţa de a tipări la Sibiu „Acolutia” Sfântului Nifon, fost patriarh al Constantinopolului (şi mitropolit al Țării Românești, în 1503-1505, canonizat în 1517). Cartea a apărut la Sibiu, acum în tipografia lui Ioan Barth, sub titlul Slujba Sfântului Nifon, dar abia în 1806.

Prin două scrisori din 1796, episcopul Iosif îşi exprima dorinţa de a tipări Tâlcul Evangheliilor, în traducerea cunoscuţilor călugări nemţeni Gherontie şi Grigorie (viitorul mitropolit al Țării Românești din 1823-1834), într-un tiraj de 1.000 de exemplare, din care 500 ar comanda episcopul de Roman Veniamin Costachi, viitorul mitropolit al Moldovei. Hagi Pop îi răspundea episcopului argeşean la 26 noiembrie 1796, manifestându-şi rezerva că tipograful sas sibian s-ar angaja să tipărească o astfel de lucrare, în care „sunt multe cuvinte împotriva latinilor”.

Hagi Constantin Pop a fost preocupat şi de instruirea unor copii ardeleni dincolo de Carpaţi. În şcoala de la Episcopia Argeşului, înfiinţată de episcopul Iosif, învăţau câţiva copii trimişi de prietenul său de la Sibiu. Unul dintre ei, Gheorghe, se bucura de atenţia deosebită a lui Hagi Pop, fiind apreciat şi de episcopul Iosif, care l-a hirotesit chiar citeţ; din nefericire, copilul a părăsit şcoala, împreună cu un alt coleg şi, în pofida rugăminţilor lui Hagi Pop de a se reîntoarce la Argeş şi a iertării lui Iosif, a refuzat să facă acest pas.

De altfel, fiul cel mare al lui Hagi Pop, Zamfir, numit şi Zamfirache sau Zenovie, învăţase tot în Ţara Românească, la renumita şcoală grecească şi românească de pe lângă biserica „Domniţa Bălaşa” din Bucureşti, între anii 1798-1802, bucurându-se de purtarea de grijă a episcopului Iosif, lucru ce rezultă tot din corespondenţa lor.

În afară de episcopul Iosif, se cunosc şi alte feţe bisericeşti de la sud de Carpaţi – mai ales din Eparhia Argeşului –, care solicitau casei de comerţ Hagi Constantin Pop diverse materiale necesare pentru refacerea unor mănăstiri sau schituri, obiecte de cult, articole de îmbrăcăminte sau de uz casnic, ceasuri, medicamente, trăsuri sau căruţe, hârtie, stofe, cărţi, ziare, ori solicitau schimburi de bani şi păstrarea unor sume de bani şi obiecte de valoare. De pildă, un arhimandrit cu numele Partenie, fost econom al mănăstirii lui Neagoe Basarab de la Argeş († 1797), s-a refugiat, în timpul războiului ruso-austro-turc din 1787-1791, în Transilvania – de unde se pare că era de loc – lăsând în păstrarea firmei lui Hagi Pop o serie de obiecte de valoare şi moaştele mănăstirii, inclusiv mâna Sfântului Nifon, care apoi au fost duse înapoi la Argeş. Se păstrează de la el 16 scrisori. O interesantă scrisoare poartă data de 12 ianuarie 1790, în care părintele Partenie se implica în chestiuni cu totul „lumeşti”, cerând mâna fiicei lui Hagi Pop, Măriuţa, pentru tânărul Dumitrache Budişteanu, fiul vistierului Răducanu Budişteanu, ispravnicul judeţului Argeş, pe care-l prezenta ca „adevărat copil cum se cade, fără niciun nărav şi procopsit întru toate şi la învăţătură şi la treaba neguţătoriei”, întrebându-l dacă îl acceptă „ca un cinstit ginere”. Partenie a revenit asupra propunerii şi în alte scrisori. Nu se cunosc motivele pentru care propunerea părintelui arhimandrit n-a fost acceptată, căci, în decembrie 1791, Măriuţa s-a logodit, iar la 2 noiembrie 1792 s-a cununat cu Iosif Saffranos, fiul lui Manicate Saffranos, un alt cunoscut om de afaceri.

De la arhimandritul Dorotei, tot de la Argeş, se cunosc 57 de scrisori din anii 1798-1827, adresate fie lui Hagi Pop, fie lui Stan Popovici, reprezentantul firmei după moartea acestuia, prin care solicita felurite materiale sau meşteri pentru turnarea unor clopote pe seama ctitoriei lui Neagoe Basarab. Din scrisorile sale reiese că era ardelean, se pare din Lancrăm, lângă Alba Iulia, unde avea un frate, Ioan, preot. Alte scrisori trimitea economul Episcopiei, Meletie (1800-1828), care venea adeseori la Sibiu cu afaceri. Din toate acestea se desprinde faptul că episcopul Iosif şi cei trei călugări, cu rosturi însemnate în viaţa noii Episcopii de la Argeş, erau sinceri şi statornici prieteni ai lui Hagi Constantin Pop, bucurându-se de încrederea şi preţuirea lui. Oricum, corespondenţa lor constituie un capitol însemnat din istoria culturală şi economică a ţărilor româneşti de acum două veacuri.

Arătam că Hagi Constantin Pop a fost şi ctitorul unei biserici în Sibiu, care dăinuie până azi, şi anume biserica numită de sibieni „de pe (sau „din”) groapă”, cu hramul „Buna Vestire”, situată pe atunci în cartierul „Iosefin”. Pisania bisericii – în lectura lui Nicolae Iorga – avea următorul cuprins: „Ziditu-s-a această sfântă biserică în zilele prea înălţatului împărat Iosif al doilea, cu cheltuiala jupânesei Stana Hagi Pătru Luca, din temelie, la anul 1788, şi s-au săvârşit la 1789, iară (în) 1802 au rupt-o de tot jos şi apoi din temelie s-au prefăcut cu toată cheltuiala lui Hagi Constantin Pop, după cum arată condica acestui sfânt lăcaş” (Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramureşene, II, Bucureşti, 1906, p. 179). Deci primul lăcaş era ctitorit de Stana, soţia lui Pătru Luca, părinţii Păuniţei, devenită soţia lui Hagi Pop, cel care, după cunoscutul cutremur din 1802, devine al doilea ctitor al bisericii. Mai târziu, biserica a fost ajutată cu bani şi odăjdii şi de fiul lor, Zenovie, devenit bancher la Viena, mai ales după Revoluţia din 1848/1849. În naosul bisericii – pe peretele cafasului – se văd şi azi portretele în ulei ale ctitorilor: Stana lui Hagi Luca, Hagi Constantin Pop şi soţia sa Păuna (Păuniţa), lucrate cu cheltuiala celor doi urmaşi: Zenovie Pop şi Maria Manicati, aşezate în biserică la 26 decembrie 1831. Rămăşiţele pământeşti ale ctitorilor se odihnesc în cimitirul bisericii „din groapă”, după cum arată o inscripţie citită tot de Nicolae Iorga, fiind menţionaţi: Stana, Pătru Luca, Hagi Constantin Pop, Păuna, precum şi alţi membri ai familiei, inclusiv Constantin (Dincă), Maria Manicati şi alţii. Osemintele lor au fost depuse acolo prin stăruinţa lui Andrei Şaguna, iar piatra s-a pus de către Zenovie Pop, „sfetnic şi director la Banca Naţională Austriacă, la 3 martie 1857” (după N. Iorga, Scrisori şi inscripţii, II, p. 179-180).

Pe lângă această biserică Hagi Constantin Pop a întemeiat o „şcoală de normă”. Clădirea şcolii a fost terminată prin 1803, existând şi azi – dar cu o seamă de schimbări – în curtea bisericii. Primul dascăl a fost braşoveanul Nicolae Tempea, dar la 30 octombrie 1807 era semnat un contract de angajare pentru dascălul Simion Jinariu, originar din Jina, fost învăţător în Făgăraş. Plata dascălului şi întreţinerea şcolii erau suportate de ctitorul bisericii (N. Iorga, Scrisori şi inscripţii, I, p. 198-199).

La începutul anului 1809, Consistoriul sibian şi directorul şcolilor „neunite” din Transilvania, Gheorghe Haines, încredinţau pe Simion Jinariu să pregătească şi pe „dascălii normaliceşti… câţi şi alţi dieci care ar cugeta a lua treapta dăscăliei”. Cursul începea de luni, după Duminica Tomii, şi dura până în Sâmbăta Rusaliilor. Probabil şi acest curs „pedagogic” s-a ţinut un timp tot în clădirea şcolii ridicate de Hagi Constantin Pop.

O altă biserică ridicată cu sprijinul material al lui Hagi Constantin Pop este cea din Şura Mare, lângă Sibiu. Este anterioară celei „din groapă” cu câţiva ani, construită prin anii 1773-1774, dar având acelaşi hram: Buna Vestire. Explicaţia zidirii ei stă în faptul că unii români din acest sat, puţini la număr în raport cu saşii (şi adeseori prigoniţi de aceştia), erau angajaţi ai „Casei de comerţ Hagi Constantin Pop”, ca păstori sau ca însoţitori ai turmelor de vite şi de porci exportate în Ungaria, Polonia sau în alte ţări. Este de proporţii reduse şi serveşte ca lăcaş de închinare pentru enoriaşii parohiei Şura Mare până azi (Informaţia Preotului Ioan Mihu).

Marele om de afaceri, dar şi sprijinitor al unor acţiuni culturale, a trecut la cele veşnice în Sibiu, la 30 octombrie 1808. După un scurt timp, la 20 iunie 1809, a murit şi fiul său Constantin (Dincă), în vârstă de numai 19 ani. În astfel de împrejurări nefericite, casa de comerţ a fost condusă de soţia sa, Păuniţa, pentru un timp împreună cu omul de încredere al familiei, Stan Popovici (după nume, pare a fi un fiu de preot din jurul Sibiului).

Considerăm că sunt deosebit de interesante şi câteva date biografice despre fiul său Zenovie. Se pare că a învăţat carte la şcoala întreţinută de „Compania grecilor” sibieni, din care făceau parte negustori greci, aromâni şi români. Din primăvara anului 1799 şi până în iunie 1802, a fost trimis la o cunoscută şcoală grecească a timpului, cea de la biserica „Domniţa Bălaşa” din Bucureşti, condusă de un profesor renumit, Lambru Fotiade, învăţând temeinic limba greacă. Era supravegheat şi îndrumat îndeaproape de prietenul familiei, episcopul Iosif al Argeşului, care venea adeseori la Bucureşti, stând la „metocul” său, mănăstirea „Antim”, situată în apropierea bisericii şi a şcolii „Domniţa Bălaşa”.

În 1802 a fost trimis la Viena, unde a învăţat limbile germană şi franceză, dar a făcut şi studii de economie şi contabilitate. Se păstrează o interesantă corespondenţă între tată şi fiu din această perioadă a studiilor vieneze. Nesupravegheat, se pare că Zenovie, „fecior de bani gata”, a început să cheltuiască banii tatălui, fapt care l-a determinat pe îndureratul părinte să-i trimită o scrisoare foarte dură care ar putea constitui un model şi pentru părinţii de azi. Iată un scurt fragment: „Dacă ai avut de gând să-ţi tocmeşti kamergher franţoz ca să-ţi slujească pe pofta excelenţii tale, tot trebuia să mă întrebi pe mine. Dară tu ai făcut ca un om fără minte ce eşti şi păcat de învăţătura care ai învăţat… Ci şi acum îţi hotărăsc ca nu cumva să-mi aduci franţoz încoace, fără (numai, n.n.) să vii singur, cu căruţaşu”. Raporturile dintre tată şi fiu s-au reluat curând, după o scrisoare de iertare din partea lui Zenovie.

În 1804 s-a înrolat în armata habsburgică, deci tocmai în perioada „războaielor napoleoniene”, ca ofiţer în Regimentul 31 Infanterie, cu sediul în Timişoara, ajungând în diferite oraşe ale Imperiului (Viena, Graz, Pesta, Oradea, Arad, Deva ş.a.).

După moartea tatălui, la rugămintea mamei sale Păunița, se reîntoarce la Sibiu şi, împreună cu ea şi cu Stan Popovici, conduce o vreme firma familiei. Ca şi tatăl său, a sprijinit anumite acţiuni româneşti cu caracter cultural-bisericesc. De pildă, în 1812, împreună cu doctorul Ioan Piuariu-Molnar, a tipărit la Buda un Evangheliar, desigur, cu cheltuiala sa şi cu supraveghere din partea doctorului. Un exemplar a fost trimis şi vechiului şi statornicului prieten al familiei, episcopul Iosif de la Argeş, care îi mulţumea printr-o scrisoare datată 17 ianuarie 1813.

Zenovie făcea multe călătorii de afaceri, mai cu seamă la Viena. Acolo o cunoaşte pe tânăra Iosefina von Prudezki, cu care s-a căsătorit şi pe care a adus-o, dar pentru scurt timp, la Sibiu. Probabil ea a fost aceea care l-a determinat să se reîntoarcă definitiv la Viena, lăsând conducerea firmei pe seama lui Stan Popovici. La Viena, Zenovie a intrat în anumite cercuri comercial-bancare şi chiar politice, devenind un nume foarte cunoscut în viaţa economică a marelui oraş. În 1826-1827 a făcut o lungă călătorie de studii şi afaceri în Apusul Europei, îndeosebi la Paris şi Londra, împreună cu prietenul său, baronul G. Sina, un aromân, prieten şi cu Şaguna. Împăratul Austriei i-a acordat titlul de „cavaler de Bohmstetten”. A ajuns apoi director al Băncii Naţionale Austriece, deţinând această importantă demnitate mai mulţi ani. A murit după 1857.

Iată doar câteva crâmpeie din viaţa acestor doi oameni de afaceri – tatăl şi fiul – care – prin muncă şi cinste – au ajuns să fie cunoscuţi şi apreciaţi în cercuri economice şi politice din toată Europa. Cei doi „sibieni” făceau cinste neamului lor! O stradă din Sibiu ar merita să poarte numele lui „Hagi Constantin Pop”! Poate chiar cea numită azi „Strada Justiției”, căci acolo se află biserica și clădirea școlii ctitorite de el!

Bibliografie:

Nicolae Iorga, Contribuţii la istoria literaturii române în veacul al XVIII-lea şi al XIX-lea, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Literare”, seria II, tomul XXIX, 1906-1907, Bucureşti, 1907, 30 p.; Dumitru Z. Furnică, Din istoria comerțului la români, București, 1908, XXXIX + 559 p. + 16 pl.; Prof. Dr. George Potra, Din corespondenţa inedită a unor feţe bisericeşti din Ţara Românească cu Transilvania în veacul al XVIII-lea – al XIX-lea, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, an. 88, 1965, nr. 1-2, p. 125-168 şi în nr. 11-12, p. 1097-1146; George Potra, Un român din Sibiu, Zenovie Pop, director al Băncii Naţionale din Viena, în „Almanahul parohiei ortodoxe române din Viena pe anul 1916”, p. 84-95; Pr. Teodor Bodogae, Câteva momente mai importante din trecutul catedralei mitropolitane din Sibiu, în rev. „Mitropolia Ardealului”, an. XXXII, 1987, nr. 5, p. 96-102.